Ți-ai făcut bine de cap a zis obraznic soțul împingând-o puțin pe Nina și intrând ca la el acasă.

— Cum m-ai găsit? – întrebă Nina uluită, văzându-și soțul la ușă.

Timp de un an de când nu se mai văzuseră, Victor arăta încă mai rău. Era clar că băuse fără oprire, că nu se îngrijea deloc și că nici măcar nu avea intenția să și schimbe viața.

Pe drum spre sat, Nina văzuse flăcările mistuind casa lor.

— Mamă, unde e tata? – întrebă Borja, băiețelul ei de cinci ani, de pe bancheta din spate.

Nina, ștergându-și lacrimile, nu răspunse. Cel mai puțin acum o interesa unde era Victor. Era clar, undeva la băut.

Într-o clipă, Nina pierduse tot ceea ce agonisise cu trudă de-a lungul a zece ani. Numai ea știa cât muncise pentru a ridica acea casă, pentru a o umple cu mobilă frumoasă și electrocasnice moderne. Acum, tot ce rămăsese era un morman de cenușă fumegătoare.

— O, Ninușa, cum s-a putut întâmpla așa ceva? – se tânguia vecina ei, agitând din mâini, suflându-și nasul și tot încercând să o ia în brațe.

Nina se retrase, privind ruinele casei sale, iar plânsul care voia să izbucnească rămase blocat undeva în piept, nelăsând-o să se elibereze de durere.

Victor, desigur, era de negăsit. Asta însemna că se ascundea pe undeva pe la prietenii lui de băutură. Nina alergă din casă într-o casă, până când îl descoperi, complet beat, la un amic.

— Nu-l trezi! – ișni la ea prietenul lui Victor, încercând să o oprească să se apropie de el.

— Tărnăcop nenorocit! – strigă Nina. – Ai dat foc casei și acum dormi liniștit!

— Nu el! – sări prietenul lui în apărarea lui. – A fost lumânarea aia a ta! Ai luat-o pentru decor, să miroasă frumos. Iată frumusețea pe care ai făcut-o!

Nina privi cu amărăciune la soțul ei adormit, iar în capul ei înmuguri un gând negru: mai bine rămânea în casă și ardea în ea.

Nu avea unde să se întoarcă. Câteva zile a stat la o prietenă. Serile le petreceau bănd ceai, privind una la cealaltă și tăcând. Uneori, Nina plângea tăcut, amintindu-și cât muncise pentru acea casă.

Victor o găsi în a treia zi. Era neîngrijit, neras, cu haine jerpelite și duhnea a alcool.

Nina îl privi și nu putu înselege cum de l-a iubit vreodată, cum de s-a căsătorit cu el, cum de i-a născut un fiu.

— Ninușca, – mămăi el, – n-am făcut-o intenționat. Era doar o lumânare parfumată. Am aprins-o ca să nu miroasă a alcool.

— Pleacă! – scrâșni Nina printre dinți și închise ușa.

Câteva zile mai târziu, adunându-se din nou, Nina merse la locul incendiat. Răscoli printre ruine, atingând bucăți arse de plastic și lemn, plângând și încercând să-și dea seama cum va merge mai departe. Atunci observă o servietă neagră, pe care nu și-o amintea. O luă în mâini, o studiă puțin, apoi o deschise acasă.

Înăuntru se aflau teancuri de bani, legate cu sigiliu bancar, câteva documente și o scrisoare. Era un contract de închiriere fără plată pentru un conac în oraș, iar banii erau oferiți ca ajutor pentru victimele incendiilor. Nina trebuia să returneze suma în trei ani, iar casa să rămână intactă.

Nu-i venea să creadă, dar documentul era legal. Așa că Nina a riscat. A luat fiul, mașina și servieta și a mers la noua casă.

(…)

Nina zâmbi pentru prima dată într-o lungă perioadă de timp. Privind spre viitor, știa că avea o nouă șansă, iar viața ei urma să capete un nou sens.