Fata i-a dat unui om fără adăpost care șchiopăta 50 de grivne. Dar când el și-a dat jos peruca și a aruncat cârjele femeia era cât pe ce să leșine de surpriză.

Olia era aproape de birou când, dintr-o dată, a auzit un zgomot în spatele ei – de parcă cineva ar fi scăpat ceva greu pe jos. Când s-a întors, l-a văzut pe tânărul acela fără adăpost… stând în picioare. În picioare, drept. Fără cârje. Peruca — murdară, încâlcită — era aruncată pe jos, iar sub ea avea părul tuns scurt, închis la culoare. Arăta complet diferit — fața i se schimbase, era serioasă, iar ochii, care mai devreme păreau stânjeniți, acum străluceau de o hotărâre ciudată.

Olia s-a oprit locului, ca împietrită.

— Ce e asta?.. — a șoptit. — Dar el…

Băiatul a pornit hotărât spre ea. Nu mai șchiopăta deloc. Olia a făcut un pas înapoi, cu inima bătându-i repede și neliniștit, palmele i s-au umezit.

— Iertați-mă… — a zis el. — N-am vrut să vă mint. Doar că… aveam nevoie să înțeleg ceva.

— Să înțelegi ce?! — a răsuflat ea, cu un fior rece pe șira spinării.

El s-a oprit la un pas de ea.

— Mă cheamă Andrei. Sunt voluntar acum, dar înainte eram… altfel. Lucram într-o firmă, câștigam bine, credeam că totul se poate cumpăra — dragoste, prietenie, respect. Apoi a venit criza. Am pierdut afacerea, prietenii, apartamentul… tot. Am stat pe străzi aproape doi ani. Am simțit cum e să fii invizibil. Lumea trece pe lângă tine, nici nu te privește. Dar apoi… cineva m-a ajutat. Fără niciun interes.

S-a uitat la ea direct în ochi.

— De atunci mi-am zis: dacă ies din asta, o să testez oamenii. Unii aruncă mărunțiș și întorc capul. Alții scuipă. Dar unii — ca tine… pur și simplu oferă un covrig și un ceai. Fără milă. Cu căldură.

— Adică… totul a fost un fel de teatru? — vocea Oliei tremura.

— Da. Îmi pare rău. N-am vrut să mă joc cu sentimentele tale. Doar că — ești specială. Se vede.

— Dar… de ce? — a șoptit ea.

— Adun povești. Reale. Despre oameni ca tine. Scriu o carte — despre bunătatea care schimbă vieți. Poate iese un film, poate doar un blog… dar spun adevărul. Tu ești adevărul.

Olia a lăsat privirea în jos. Nu știa ce să răspundă. Totul era atât de neașteptat, că o durea capul.

— Eu nu caut nicio poveste… — a zis încet. — Eu așa sunt. Nu pot altfel. Și ei sunt tot oameni.

Andrei a dat din cap.

— Exact. Tocmai de aceea vreau să fii parte din carte. Tu și copilul tău. Ca lumea să vadă că bunătatea se transmite.

A scos un carnețel curat din buzunar și i l-a întins.

— Dacă nu te superi — lasă un număr. Sau scrie doar câteva rânduri. Ce simți. Ce le-ai spune celor care au renunțat.

Olia a ezitat. Apoi a luat pixul, a scris ceva scurt și i-a înapoiat carnețelul.

— Numărul e sub text. Nu pentru reclamă. Ci dacă, vreodată, cineva are nevoie de ajutor. Să mă caute.

Andrei a zâmbit. Sincer, cald.

— Mulțumesc. Nici nu-ți imaginezi cât de important e.

S-a înclinat ușor, a luat cârjele, peruca și s-a îndreptat spre ceilalți.

Olia a rămas pe loc câteva secunde, ca năucă. Apoi… a simțit cum ceva se ușurează înăuntru. S-a făcut mai cald. S-a gândit la copilul care crește în ea. Și dintr-odată a știut: vrea să nască într-o lume în care oameni ca Andrei încă există. Unde oamenii se văd unii pe alții. Unde bunătatea nu e o slăbiciune, ci o forță.

A ajuns la muncă puțin mai târziu decât de obicei. Dar cu un sentiment nou în suflet.

Câteva luni mai târziu, a primit un mesaj pe telefon:

„Olia, bună! Cartea intră în tipar. Povestea ta e una dintre cele principale. Mulțumesc că mi-ai reamintit cum ar trebui să fie un om. Și da, felicitări pentru fetiță. Sper să aibă ochi la fel de blânzi ca ai tăi.”

Olia a zâmbit. Și în acel moment a știut sigur: face totul cum trebuie.