MAMA MEA VITREGĂ ȘI CEI PATRU COPII AI EI AU VENIT ÎMBRĂCAȚI ÎN ALB LA ÎNMORMÂNTAREA TATĂLUI MEU

ZIUA ÎNMORMÂNTĂRII TATĂLUI MEU ERA DEJA UNA DINTRE CELE MAI GRELE DIN VIAȚA MEA.Abia reușisem să mă țin să nu mă prăbușesc în acea dimineață, știind că urma să-mi iau rămas bun de la omul care ținuse familia noastră unită.

Fusese bolnav de mult timp și, deși știam cu toții că va veni această zi, nimic nu mă pregătise pentru greutatea sufocantă a momentului în care s-a întâmplat cu adevărat.

Și apoi… au apărut ei.

Vivian, mama mea vitregă, a intrat de parcă pășea pe podium, urmată de cei patru copii ai ei adulți, toți îmbrăcați în alb. Un alb strălucitor, orbitor — de parcă se rătăciseră în drum spre o petrecere elegantă pe un iaht.

Toți ceilalți erau îmbrăcați în negru, cu capetele plecate, în doliu. Dar nu și ei. Nu, ei au pășit cu încredere, ca și cum participau la un eveniment exclusivist, atrăgând atenția din toate motivele greșite.

Nu-mi venea să cred ce vedeam. Pieptul mi s-a strâns de furie și am înaintat printre oameni, hotărâtă să ajung direct la ea.

— Vivian, am izbucnit, vocea mea joasă, dar suficient de tăioasă ca să străpungă murmurul general. — Ce naiba faci? De ce ești îmbrăcată… — am gesticulat larg către rochia ei albă și ținutele asortate ale copiilor — …așa la înmormântarea tatălui meu?

Nici măcar n-a clipit. În schimb, mi-a oferit un zâmbet leneș și condescendent, care mi-a făcut sângele să clocotească și mai tare.

— Oh, draga mea, a spus ea, lungind cuvintele de parcă eram un copil care face o criză de nervi. — Nu te agita așa. Tatăl tău a vrut asta.

— A vrut asta? am repetat, vocea începând să-mi tremure, în ciuda eforturilor de a rămâne calmă. — Nu există nicio șansă ca tata să fi—

M-a întrerupt, scoțând din geanta de firmă un plic pliat cu grijă.— Mi-a scris o scrisoare, spuse ea, ținând-o de parcă explica totul. — Mi-a spus: „Vivian, tu și copiii trebuie să purtați alb. E ultima mea dorință.”

Am rămas nemișcată, privind scrisoarea din mâna ei, în timp ce simțeam cum toate privirile se întorc spre noi. Murmurele începuseră deja să se răspândească printre cei prezenți.

— Nu, am spus clătinând din cap. — Nu se poate ca el să fi—

— Ba da, dragă, a oftat ea, cu ochii sclipind de parcă se bucura de spectacol. — Mi-a spus că va fi ceva special. Ar trebui să ne mulțumești că îi respectăm dorințele.

Puteam auzi exclamații de uimire în spatele meu, tensiunea din sală crescând cu fiecare secundă.

— Vorbești serios? am întrebat, vocea tremurând. — Chiar te aștepți să cred că tata a vrut asta — să transforme înmormântarea lui într-un… spectacol?

Vivian a ridicat din umeri și a băgat scrisoarea înapoi în geantă.— Crede ce vrei, a spus rece. — Noi doar urmăm instrucțiunile lui. Asta și-a dorit.

Îmi simțeam mâinile tremurând, furia fierbea în mine, dar înainte să mai spun ceva, s-a întors spre copiii ei și a spus:— Haideți, să ne așezăm. Nu vrem să întârziem.

Am rămas acolo, fără cuvinte, în timp ce ei înaintau spre primul rând, lăsându-mă să clocotesc în mijlocul confuziei și furiei.

Ceremonia a început, iar, desigur, Vivian și copiii ei s-au așezat în față, îmbrăcați ca niște invitați VIP la un bal. Priveau în jur cu satisfacție, hainele lor albe strălucind printre oamenii în negru.

Când am crezut că nu mai pot suporta aroganța lor, Joe, cel mai bun prieten al tatălui meu, s-a ridicat și a mers în față. Fața lui era marcată de durere, dar și de o tensiune care mi-a făcut stomacul să se strângă.

A tușit ușor, iar sala s-a cufundat într-o tăcere totală, toate privirile îndreptându-se spre el. Ținea în mână o scrisoare.

— Vivian, spuse el cu o voce fermă, dar calmă. Îi făcu semn să se ridice, iar pe chipul ei apăru un zâmbet slab de satisfacție. Se ridică lent, cu bărbia sus, de parcă urma să primească un premiu. Copiii ei au urmat-o, afișând aceleași priviri sfidătoare.

— Această scrisoare… începu Joe, vocea ușor tremurândă, — a fost scrisă de soțul tău.

Joe începu să citească, iar sala părea să-și țină respirația.

— „Dragii mei prieteni și familie,” citi el, vocea încărcată de emoție, „vă mulțumesc că ați venit astăzi, că îmi onorați memoria. Trebuie să spun ceva ce mi-a apăsat sufletul multă vreme.”

Am aruncat o privire spre Vivian. Expresia ei, cândva sigură și arogantă, începea să se schimbe. O neliniște vizibilă i-a apărut în ochi.

Joe a continuat:— „În timpul bolii mele, fosta mea soție, Martha, a fost cea care a avut grijă de mine. Ea a fost lângă mine când aveam cea mai mare nevoie, în timp ce Vivian și copiii ei lipseau mereu — cu excepția momentelor în care aveau nevoie de ceva de la mine.”

Vivian s-a albit la față. Stătea nemișcată, de parcă voia să dispară. Copiii ei, care stăteau mândri cu câteva secunde înainte, acum păreau speriați, cu ochii mari și palizi.

— „Mi-am dat seama că noua mea familie era mai interesată de ce puteam să le ofer, decât de cine eram cu adevărat. Apoi,” continuă Joe, uitându-se fix la Vivian, „am aflat, prin consilierul meu financiar, că din conturile mele lipseau bani. Am investigat și am descoperit că Vivian și copiii ei erau în spatele acestor dispariții.”

Un oftat colectiv a umplut sala. Se simțea de parcă pereții tremurau odată cu reacțiile invitaților. Copiii lui Vivian, cândva plini de încredere, acum păreau niște umbre.

Chipul lui Vivian s-a schimonosit de furie, calmul ei complet spulberat.— E o minciună! țipă ea, vocea tremurând de mânie. — O invenție totală! Nu puteți crede așa ceva!

Dar Joe nu s-a oprit.— „Știam că vor veni la înmormântarea mea, prefăcându-se că sunt familia mea îndurerată. Așa că le-am cerut să poarte alb. Am vrut ca toată lumea să-i poată vedea exact așa cum sunt.”

Vivian a rămas cu gura căscată.— Nemernicule, a scuipat ea printre dinți, vocea răscolită de ură. — Crezi că mă poți umili așa, în fața tuturor? O să regreți! Cu toții o veți regreta!

Dar Joe și-a continuat discursul, vocea lui tăind prin furia ei ca o lamă.— „Vivian, tu și copiii tăi nu mai sunteți bineveniți aici. Acesta este un loc pentru cei care m-au iubit pentru cine am fost, nu pentru ce puteam să le ofer. Vă rog să plecați și să permiteți adevăratei mele familii și prietenilor să mă plângă în liniște.”

Tăcerea era apăsătoare. Toți îi priveau pe Vivian și pe copiii ei, așteptând următoarea lor mișcare. Chipul ei era un haos de emoții — șoc, furie, umilință. Părea că va izbucni, cu ochii scăpărând de furie.

Dar când s-a uitat în jur și a văzut fețele invitaților — reci, neiertătoare — și-a dat seama că a pierdut. Copiii ei, care înainte stăteau drepți, se prăbușiseră sub povara privirilor grele.

Vivian a pufnit zgomotos, cu buzele încruntate de dezgust.— Bine! Oricum totul e o farsă, a scuipat, smulgându-și poșeta de pe scaun.— Haideți, a mârâit către copiii ei, vocea tăioasă ca sticla spartă.

A plecat furioasă, tocurile ei lovind podeaua cu repeziciune, dar nu putea ascunde umilința.

Era terminată. Și știa asta.

Ușa s-a trântit în urma lor, lăsând în urmă o tăcere grea. Nimeni nu s-a mișcat pentru câteva momente, de parcă sala ar fi expirat, eliberată după furtună.

Joe a împăturit calm scrisoarea, privind sala cu o expresie solemnă.— Acum, a spus el cu voce calmă, — să continuăm și să ne amintim de omul care chiar merită să fie onorat astăzi.

Și așa am făcut. Ceremonia a continuat în liniște, o celebrare a vieții tatălui meu, alături de oamenii care l-au iubit pentru ceea ce era. Am râs, am plâns și ne-am împărtășit amintiri care surprindeau esența bărbatului care ne adunase acolo.

Cât despre Vivian? A primit exact ce merita — o ieșire învăluită în rușine și dispreț. Tatăl meu, chiar și după moarte, a avut ultimul cuvânt. I-a demascat, le-a dat măștile jos și a avut grijă ca adevărul să iasă la lumină.

Tata poate că nu mai e, dar înțelepciunea lui — și simțul lui pentru dreptate — trăiesc în continuare. Și în timp ce îl ascultam pe Joe povestind o întâmplare amuzantă cu tata, mi-a fost clar un singur lucru:

— Tata a știut întotdeauna să aleagă momentul potrivit, am șoptit.