Soția mea a dispărut acum 15 ani când a ieșit să cumpere scutece. Săptămâna trecută am văzut-o într-un supermarket iar primul lucru pe care l-a spus a fost Trebuie să mă ierți.

Nu voi uita niciodată acea zi.

Era deja târziu când Elena și-a pus jacheta, m-a sărutat pe obraz și a spus:

— Mă întorc repede, doar merg să cumpăr scutece.

Fiica noastră, Livia, era foarte mică atunci, iar noi duceam o viață simplă și liniștită. Elena era o mamă iubitoare, o soție devotată. Nimic nu prevestea tragedia care avea să urmeze.

A plecat… și nu s-a mai întors niciodată.

Am așteptat-o o oră, apoi două, apoi toată noaptea. Am sunat la spitale, la poliție, la toți prietenii noștri. Mașina ei a fost găsită trei zile mai târziu – abandonată în parcarea supermarketului. Fără urme de violență, fără un bilet, nimic. Pur și simplu dispăruse.

Poliția nu a găsit niciodată vreo pistă. Unii credeau că plecase de bunăvoie, alții că fusese victima unei infracțiuni. Iar eu… eu nu știam în ce să mai cred.

Au trecut cincisprezece ani.

Am învățat să trăiesc fără ea. Livia a crescut, a devenit o tânără frumoasă, dar nu a încetat niciodată să întrebe despre mama ei.

— Crezi că mai este în viață? – mă întreba uneori.

Nu știam ce să-i răspund.

Și apoi, săptămâna trecută, am văzut-o.

Pur și simplu, acolo, între rafturile supermarketului.

Am încremenit.

Abia dacă se schimbase – același păr, doar câteva fire cărunte, aceiași ochi… Dar ceva era diferit la ea.

Când m-a văzut, mâna i-a tremurat – aproape a scăpat cutia de suc.

Și primul lucru pe care l-a spus:

— Trebuie să mă ierți.

Mii de întrebări îmi răsunau în minte.

— Să te iert?! Ai dispărut, m-ai lăsat singur cu un copil mic, fără niciun cuvânt! Unde ai fost?

Elena a închis ochii și a inspirat adânc.

— Te rog, ascultă-mă.

Am tăcut.

A scos telefonul, a căutat rapid ceva și mi-a arătat o fotografie.

Pe ecran – ea, întinsă într-un pat de spital. Palidă, cu tuburi subțiri conectate la brațe.

Am simțit cum totul în mine se răstoarnă.

— Ce…?

— Nu am plecat. Am fost răpită.

A început să-mi povestească.

În acea seară, când a ieșit să cumpere scutece, un bărbat s-a apropiat de ea. I-a zâmbit, a întrebat-o de o direcție. Și apoi… totul s-a întunecat.

S-a trezit într-un loc necunoscut – o cameră mică, fără ferestre, cu un singur bec slab atârnând de tavan.

Nu știa de ce era acolo. Nu știa ce voiau de la ea. A încercat să scape, dar a fost imposibil. Singurul lucru care a împiedicat-o să înnebunească au fost gândurile la Livia.

— M-am gândit la voi în fiecare zi. Cum o înveți să meargă, cum crește…

Am închis ochii. Nu știam ce era mai rău – să o pierd sau să realizez că toți acești ani fusese acolo… în captivitate.

— Cum ai reușit să scapi? – am întrebat în cele din urmă.

Elena și-a strâns buzele.

— Într-o zi, erau mai puțini dintre ei. Cineva m-a ajutat să fug. M-au dus la spital. Mi-a luat mult timp să mă recuperez. Am crezut că nu voi reuși să mă întorc… că voi doi nu mai sunteți aici.

— De ce nu ne-ai căutat?

A oftat.

— Mi-a fost frică. Mi-a fost frică că mă vei urî. Mi-a fost frică că Livia nu va vrea să mă vadă.

Stăteam acolo, între rafturile cu paste, și între noi pluteau 15 ani de durere.

— Unde locuiești acum? – am întrebat încet.

— Într-un adăpost pentru femei, – a spus, evitându-mi privirea. – Nu am pe nimeni… în afară de voi.

Am inspirat adânc.

— Livia trebuie să știe.

Când Livia a văzut-o, a încremenit.

Au trecut câteva secunde… și apoi s-a aruncat în brațele mamei sale.

Amândouă plângeau.

Le priveam și înțelegeam: nu vom putea niciodată recupera acești 15 ani.

Dar poate, doar poate, putem începe din nou.

Și acesta era singurul lucru corect de făcut.