La doi ani după divorț am întâlnit-o pe fosta mea soție totul mi-a devenit clar dar ea doar a zâmbit amar și a respins rugămintea mea disperată de a o lua de la capăt

Când s-a născut al doilea nostru copil, Alina a încetat complet să mai aibă grijă de ea însăși. Pe vremuri, își schimba ținutele de cinci ori pe zi, căutând perfecțiunea în fiecare detaliu, dar după ce s-a întors de la maternitatea din Timișoara, părea că a șters din memorie orice altceva în afară de un tricou larg și uzat și niște pantaloni de trening cu genunchii lăsați, care atârnau ca un steag al înfrângerii.

În acest „minunat“ costum, soția mea nu doar că umbla prin casă – trăia în el, zi și noapte, adesea adormind îmbrăcată așa, ca și cum ar fi devenit o parte din ea. Când o întrebam de ce, ridica din umeri și mormăia că îi e mai ușor să se trezească noaptea pentru copii. Era o logică sumbră în asta, recunosc, dar toate acele principii mărețe pe care mi le repeta odată ca pe o mantra – „O femeie trebuie să rămână femeie chiar și în iad!“ – s-au risipit ca fumul. Alina a uitat totul: salonul ei preferat de manichiură din Arad, sala de sport pe care o considera esențială, și – iertați-mi sinceritatea – dimineața uita până și să-și pună sutienul, rătăcind prin casă cu pieptul căzut, ca și cum asta n-ar fi fost mare lucru.

Firește, corpul ei s-a prăbușit și el. Totul s-a destrămat – talia, abdomenul, picioarele, chiar și gâtul i s-a lăsat, devenind o umbră a ceea ce fusese. Părul ei? Un dezastru viu: fie o claie sălbatică, de parcă ar fi trecut printr-o furtună, fie un coc grăbit, din care firele ieșeau ca niște strigăte de disperare. Cel mai dureros era că, înainte de naștere, Alina era o frumusețe orbitoare – un zece cu plus! Când mergeam împreună pe străzile din Sibiu, bărbații își întorceau capetele, privirile lor urmărind-o cu aviditate. Îmi umfla pieptul de mândrie – iată-o, zeița mea, doar a mea! Acum… din acea zeiță nu mai rămăsese nimic, doar o fantomă palidă a gloriei de odinioară.

Casa noastră reflecta declinul ei – un haos dezolant. Singurul lucru pe care îl mai făcea bine era gătitul. Cu mâna pe inimă spun: Alina era o vrăjitoare în bucătărie, iar să te plângi de mâncarea ei ar fi fost un păcat de moarte. Dar în rest? O tragedie pură.

Am încercat s-o scutur, am implorat-o să nu se lase să se stingă așa, dar ea doar îmi oferea un zâmbet vinovat și promitea că se va schimba. Timpul trecea, iar răbdarea mea se topea – să văd zi de zi această caricatură a femeii pe care o iubeam devenise insuportabil. Într-o noapte furtunoasă, am aruncat bomba: divorț. Alina a încercat să mă convingă să rămân, repetând aceleași jurăminte goale de schimbare, dar nu a țipat, nu s-a zbătut. Când a văzut că hotărârea mea e de neclintit, a oftat sfâșietor:

– „Cum vrei tu… Credeam că mă iubești…“

N-am intrat în jocul inutil al „mă iubești sau nu“. Am depus actele, și curând am primit certificatele de divorț de la un oficiu din Cluj-Napoca – sfârșitul unei ere.

Probabil nu sunt cel mai exemplar tată – în afară de pensia alimentară, n-am mai ajutat cu nimic familia mea de odinioară. Gândul de a o revedea pe ea, femeia care odată mă cucerise cu frumusețea ei, era ca un pumnal în inimă pe care doream să-l evit.

Au trecut doi ani. Într-o seară, plimbându-mă pe străzile vibrante din Constanța, am zărit o siluetă în depărtare – mersul ei era atât de familiar, grațios, ca un dans prin mulțime. Se apropia de mine. Când a ajuns mai aproape, inima mi s-a oprit – era Alina! Dar ce Alina! Renăscută din cenușă, mai uluitoare decât în zilele noastre de început pline de pasiune – o adevărată întruchipare a feminității. Purta tocuri elegante, părul îi era aranjat impecabil, totul la ea era o simfonie perfectă – rochia, machiajul, unghiile, bijuteriile… Și acel parfum, vechiul ei parfum inconfundabil, m-a lovit ca un val uriaș, aruncându-mă înapoi în timp.

Fața mea probabil trăda totul – șoc, dor, rușine – pentru că ea a izbucnit într-un râs tăios, triumfător:

– „Ce, nu mă mai recunoști? Ți-am spus că o să-mi revin – tu n-ai avut încredere în mine!“

Alina mi-a permis cu mărinimie s-o însoțesc până la sala de sport, povestindu-mi pe scurt despre copii – cresc minunat, spunea ea, plini de viață. Despre ea nu a zis mare lucru, dar nici nu era nevoie – strălucirea ei, încrederea de nezdruncinat, acel farmec nou și copleșitor vorbeau de la sine.

Mintea mi s-a întors la acele zile sumbre: cum se târa prin casă, zdrobită de nopți nedormite și greutatea rutinei, învăluită în acel tricou blestemat și pantalonii aceia, cu cocul ei jalnic ca un simbol al capitulării. Cât mă scotea din minți – eleganța pierdută, focul stins! Era aceeași femeie pe care o abandonasem, și odată cu ea, îmi părăsisem și copiii, orbit de propriul egoism și furia mea trecătoare.

La despărțire, am bâiguit dacă aș putea s-o sun, i-am mărturisit că am înțeles totul și am implorat-o să începem din nou. Dar ea mi-a aruncat un zâmbet rece, victorios, a clătinat din cap cu o fermitate necruțătoare și a spus:

– „Prea târziu ai priceput, dragule. La revedere!“