Iarna trecută Maria a decis să-și vândă casa și să se mute la fiul ei

Maria îl zărise pe vecinul ei într-o seară târzie, pe când ieșise să strângă rufele înainte de ploaie. Bătrânul nu o observase, ocupat fiind să sape o groapă adâncă în colțul cel mai îndepărtat al grădinii sale. La lumina unui felinar de mână, el lucra cu mișcări metodice, în ciuda orei târzii.

„Ce om ciudat”, își spuse Maria, fără să dea prea multă importanță incidentului.

Două zile mai târziu, pe când verifica ardeii ei, a văzut că vecinul târa un sac mare, închis la culoare, către locul unde săpase groapa. Sacul părea greu, iar bătrânul se oprea des pentru a-și trage sufletul. Ceva în privirea lui făcuse să-i treacă un fior rece pe șira spinării.

În noaptea aceea, Maria nu putu să doarmă. Se tot gândea la vecinul misterios și la sacul acela. A doua zi dimineață, când toți plecaseră, se apropie de gărduțul decorativ și privi spre proprietatea vecină. Groapa fusese umplută, iar pământul nivelat.

Zilele trecură fără alte incidente stranii, iar Maria începu să se gândească că poate exagerase. Poate bătrânul plantase doar un copac sau îngropase un animal mort. Încercă să alunge gândurile ciudate care o bântuiau.

În dimineața aceasta însă, totul se schimbase. Ieșise devreme să ude legumele și, din obișnuință, își aruncă privirea spre locul unde vecinul îngropase sacul. Fu șocată să vadă că pământul era din nou răscolit, iar groapa redeschisă. Dar cel mai înfricoșător era că sacul acela închis la culoare era acum la marginea gropii, parțial desfăcut.

Maria se ascunse rapid după un tufiș și privi cu groază cum bătrânul ieșea din casă, uitându-se în jur suspicios. Avea în mână un cuțit mare, de bucătărie. Se apropie de groapă și îngenunche lângă sac.

În momentul acela, inima Mariei aproape se opri. Din sac se auzi un geamăt slab. Ceva sau cineva era viu acolo!

Fără să stea pe gânduri, Maria alergă înapoi în casă și formă numărul de urgență.

„112, vă rog, spuneți care este urgența dumneavoastră.”

„Cred că vecinul meu a îngropat pe cineva viu în grădina lui!” șopti Maria în receptor, tremurând. „Acum sapă din nou și… și am auzit un geamăt din sacul ăla!”

„Rămâneți calmă, doamnă. Care este adresa dumneavoastră exactă?”

Maria dădu adresa, iar operatoarea o asigură că o echipă de poliție va fi acolo în câteva minute. „Nu vă apropiați de vecin și nu încercați să interveniți”, o avertiză aceasta.

Femeia rămase lângă fereastră, privind între perdelele ușor trase. Bătrânul continua să lucreze la groapă, aparent neatent la ce se întâmpla în jur. După aproximativ zece minute, care părură o eternitate pentru Maria, o mașină de poliție opri în fața casei. Doi ofițeri coborâră și se îndreptară spre poarta ei.

Ea îi întâmpină și le explică rapid ce văzuse. Ofițerii o ascultară cu seriozitate, apoi îi spuseră să rămână în casă în timp ce ei vor investiga situația.

Maria îi privi cum se îndreptau spre casa vecinului. Inima îi bătea cu putere, iar mâinile îi tremurau necontrolat. Câinele Rinni veni lângă ea, simțind agitația stăpânei, și se lipi de picioarele ei.

Ce urmă păru să se desfășoare în slow-motion. Polițiștii trecură de gardul scund, îndreptându-se direct spre bătrân, care acum stătea nemișcat lângă groapă. Unul dintre ofițeri vorbi cu el, în timp ce celălalt se apropia precaut de sac.

Dintr-o dată, ofițerul care examina sacul începu să râdă. Chicotea și gesticula spre colegul său, care, la rândul lui, zâmbi și clătină din cap. Maria nu-și credea ochilor. Cum puteau râde în fața unei posibile crime?

Câteva minute mai târziu, ofițerii plecară, iar vecinul, spre surprinderea ei, se îndreptă spre casa ei. Tremurând ușor, Maria deschise ușa înainte ca acesta să apuce să bată.

„Doamnă,” spuse bătrânul cu o voce blândă care o surprinse, „cred că vă datorez o explicație.”

„Ce era în sacul acela?” întrebă Maria direct, incapabilă să-și stăpânească curiozitatea și teama.

Bătrânul suspină. „Cartofi. Cartofi de sămânță speciali pe care i-am adus din satul meu natal. I-am îngropat pentru că așa se păstrează mai bine pentru plantarea de toamnă. Dar un bursuc i-a dezgropat noaptea trecută și a început să roadă sacul. Probabil asta ați auzit – mișcarea bursucului.”

Maria simți cum i se înroșesc obrajii de rușine. „Dar de ce lucrați noaptea?”

„Locuiesc singur de când a murit soția mea, acum cinci ani. Noaptea nu pot să dorm, așa că lucrez în grădină. Îmi cere scuze dacă v-am speriat, doamnă…”

„Maria,” se prezentă ea, întinzându-i mâna, încă jenată. „Sunt Maria, m-am mutat recent la fiul meu.”

„Eu sunt Gheorghe,” răspunse bătrânul, strângându-i mâna. „Vecin cu fiul dumneavoastră de trei ani. Sunt pensionar, fost profesor de biologie. De aceea poate și pasiunea asta pentru plante și experimente agricole.”

În zilele următoare, Gheorghe și Maria începură să discute peste gărduțul decorativ. El îi arătă soiurile rare de legume pe care le cultiva și îi dădu sfaturi despre cum să-și îmbunătățească grădina. Maria, la rândul ei, îi oferea din prăjiturile pe care le făcea.

Când fiul și nora Mariei aflară despre incident, râseră cu lacrimi.

„Mamă, ai citit prea multe romane polițiste,” o tachină fiul. „Dar mă bucur că în sfârșit ai cunoscut un vecin. Domnul Gheorghe e un om minunat, dar foarte retras de când i-a murit soția. De câte ori l-am invitat la noi, a refuzat politicos.”

„E un om cultivat și interesant,” spuse Maria, simțind cum obrajii i se înroșesc ușor.

„Și văduv,” adăugă nora cu un zâmbet complice. „Ca și tine.”

Maria făcu un gest de respingere cu mâna, dar nu putu să nu zâmbească. La 68 de ani, nu se gândise că ar putea începe o nouă prietenie, cu atât mai puțin ceva mai mult. Dar conversațiile cu Gheorghe deveniseră punctul culminant al zilelor ei.

Într-o după-amiază, pe când cei doi stăteau pe o bancă în grădina lui Gheorghe, discutând despre soiurile de roșii, el îi mărturisi:

„Știi, Maria, când te-am văzut prima dată lucrând în grădină, m-am ascuns. Nu pentru că aveam ceva de ascuns, ci pentru că nu mai vorbisem cu o femeie de vârsta mea de ani buni. Și mă temeam că am uitat cum.”

Maria zâmbi. „Eu am sunat la poliție crezând că ești un criminal.”

Amândoi izbucniră în râs, un râs eliberator care părea să spele toate neînțelegerile și suspiciunile. Pentru prima dată de când avusese accidentul vascular, Maria se simțea cu adevărat vie.

„Cred că amândoi avem multe de învățat despre cum să ne deschidem din nou către lume,” spuse ea încet.

Gheorghe dădu din cap și, cu timiditatea unui adolescent, îi luă mâna în a lui. „Poate putem învăța împreună.”

De la fereastra casei, fiul Mariei și soția sa îi priveau pe cei doi, zâmbind. „Se pare că mama a găsit mai mult decât o nouă casă aici,” comentă el, strângând-o pe soția sa de umeri.

Iar în grădina lui Gheorghe, doi bătrâni stăteau de mână, dovedind că niciodată nu e prea târziu pentru un nou început, chiar și atunci când viața te face să-ți stea părul măciucă din motive neașteptate.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.