Milionarul i-a dăruit o casă unei mame cu mulți copii.

„Să nu cobori niciodată în pivniță. Orice s-ar întâmpla.”

Tonya a rămas nemișcată, cu mâna tremurândă încă ținând colțul foii. Privirea îi era lipită de cele opt cuvinte scrise cu cerneală apăsată, cu litere mari, parcă zgâriate în hârtie. Un fior rece i-a alunecat pe șira spinării.

Copiii alergau prin camerele luminoase, entuziasmați, fără să bănuiască nimic. Micuțul Iliuță striga din camera de sus că el vrea patul de lângă fereastră, iar cele două fete se certau deja pe dulapuri.

Tonya și-a făcut curaj și a tras adânc aer în piept. Apoi a luat biletul și l-a băgat în buzunar, ascunzându-l de ochii copiilor. Poate era o glumă proastă. Poate cineva uitase acolo o notiță dintr-un alt context.

Totuși, ceva în modul în care era scris – rapid, haotic, de parcă fusese scris în grabă – o făcea să simtă că nu era o glumă.

În următoarele zile, viața părea că se așezase pe un făgaș liniștit. Copiii mergeau la școală fericiți, casa era caldă, luminoasă, iar vecinii treceau zilnic în vizită cu cadouri și zâmbete. Nimeni nu întrebase despre mecenatul misterios, de parcă toți acceptaseră minunea fără să-și bată capul cu întrebări.

Dar în a cincea noapte, Tonya a fost trezită de un zgomot ciudat. Un huruit surd, ca de lanțuri târâte pe ciment, răsuna undeva din adânc. A tresărit. Zgomotul venea de jos. Dinspre pivniță.

S-a ridicat încet, a trecut pe lângă camerele copiilor, unde toți dormeau duși, și a coborât în bucătărie. Podeaua era rece. Ușa de la pivniță era închisă, dar de după ea se simțea o adiere rece, nefirească.

S-a apropiat. A pus urechea. Nimic. Și totuși, instinctul urla să se întoarcă. Și-a amintit cuvintele din bilet. Să nu cobori niciodată în pivniță.

Dar ce putea fi acolo? Era casa ei acum, nu?

A doua zi, când a povestit vecinei despre zgomot, femeia s-a închis brusc la față.

— „Pivnița?” a întrebat încet. „Nu cred că e bine să te joci cu astfel de lucruri, Tonya. Oamenii care au locuit înainte acolo… nu prea au stat mult.”

— „Cum adică?” a întrebat Tonya, încordându-și spatele.

— „Casa a fost vândută de patru ori în cinci ani. Mereu familii tinere, cu copii. Și toți au plecat pe neașteptate. Fără să-și ia lucrurile.”

Tonya a simțit că i se înmoaie genunchii. Ce făcuse? Ce dar primise, de fapt?

În acea noapte, zgomotele au revenit. Mai puternice. Mai insistente. Copiii începuseră să aibă coșmaruri. Fata cea mare spunea că vede o femeie stând pe scările de la subsol, cu rochie veche și ochi goi.

În a șaptea zi, Tonya a decis. A chemat un preot. Când a ajuns și a intrat în casă, s-a oprit brusc în prag, privind spre pivniță.

— „Cine v-a dat această casă?” a întrebat, fără să o salute.

Tonya a ridicat din umeri. „Un binefăcător. Nu știu cine, domnule părinte. Ne-a spus doar că e un cadou.”

Preotul s-a încruntat. „Nu e un cadou. E un pact.”

Cuvintele lui au căzut ca o sabie.

— „Ce fel de pact?” a întrebat Tonya.

— „Cineva trebuia să locuiască aici. Cineva cu suflet curat. Cu copii. Cu legături care să atragă… altceva. Iar voi ați fost aleși. Ca ofrandă.”

Tonya și-a strâns copiii în acea seară și, fără să privească înapoi, a părăsit casa. Fără haine. Fără acte. Fără să închidă ușa.

Pivnița a rămas acolo. Cu ceea ce era înăuntru. Cu șoaptele. Cu lanțurile.

Dar pe masa din bucătărie, în lumina lunii, o nouă notiță stătea neatinsă.

„Data viitoare… nu fugi.”

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.