• Pot să intrăm? a întrebat Elena, ochii ei încă fixați pe chipul lui. Gabriel a privit cei doi copii – un băiat cu părul său negru rebel și o fată cu ochii adânci și visători ai Elenei. O asemănare care străpungea inima.

Fără un cuvânt, le-a făcut loc să treacă. Casa era exact cum și-o amintea Elena – elegantă, ordonată și rece. Ca și Gabriel însuși. Prea perfect pentru a fi confortabilă.

• Copii, a spus ea, înclinându-se spre gemeni. Este timpul să vă odihniți puțin. Mama trebuie să vorbească cu domnul acesta.

Băiatul și-a ridicat bărbia într-un gest provocator atât de familiar lui Gabriel.

• Este el? a întrebat direct, ignorând instrucțiunile mamei sale. Este el tatăl nostru?
• Mihai! l-a mustrat Elena, dar fără asprime reală în voce.

Fetița, mai rezervată, doar l-a studiat pe Gabriel din spatele mamei sale. Avea o intensitate în privire care îl făcea să se simtă ciudat de expus.

• Da, a răspuns Gabriel, simțind nevoia să răspundă sincerității băiatului cu același tratament. Cred că sunt tatăl vostru.

Mihai a dat din cap, ca și cum ar fi confirmat o teorie proprie. Fetița, însă, s-a ascuns și mai mult în spatele Elenei.

• Maria este mai timidă, a explicat Elena. Dar odată ce te cunoaște, nu o mai poți opri din vorbit.

Gabriel a condus copiii în camera de oaspeți, o încăpere care fusese întotdeauna goală, așteptând vizitatori care nu veneau niciodată. Le-a oferit ceva de mâncare și le-a deschis televizorul, încercând să găsească un canal pentru copii. Se simțea stângaci, străin în rolul de gazdă pentru propriii copii.

Când s-a întors în sufragerie, Elena stătea lângă șemineul rece, examinând fotografiile înrămate. O singură fotografie de la nunta lor mai rămăsese, ascunsă aproape în umbra unei plante.

• Nu te gândeai că voi mai reveni vreodată, nu-i așa? a întrebat ea, fără să-l privească.
• De ce ai făcut-o? a replicat el, simțind cum furia veche începe să fiarbă. Șase ani, Elena. Șase ani în care nu am știut dacă ești vie sau moartă. Și acum apari cu doi copii?

Elena s-a întors spre el, obrazul palid în lumina slabă.

• Am încercat să te contactez, Gabriel. În primele luni ți-am trimis scrisori. Le-ai primit?

Gabriel a clătinat din cap, confuz.

• Nu am primit nimic. Niciodată.

O umbră de înțelegere a traversat fața Elenei.

• Mama ta, a șoptit ea. Întotdeauna a crezut că nu sunt suficient de bună pentru tine.

Gabriel s-a așezat, simțindu-se subit epuizat. Mama lui murise cu trei ani în urmă, luând aparent și secretele ei în mormânt.

• De ce ai plecat? a întrebat el, revenind la întrebarea care îl chinuise șase ani. Te-am văzut cu el, Elena. Cu șeful tău. Eram pregătit să te iert, dar tu ai dispărut.

Elena a oftat profund, ca și cum s-ar fi pregătit pentru o bătălie pe care o amânase prea mult timp.

• Nu te-am înșelat niciodată, Gabriel. Niciodată. În ziua aceea eram la spital. Aflasem că sunt însărcinată și eram speriată. Robert, da, șeful meu, m-a condus acolo pentru că eu tremuram prea tare pentru a conduce.
• Dar v-am văzut îmbrățișându-vă! a protestat Gabriel.
• M-a îmbrățișat pentru că plângeam, Gabriel. Pentru că eram însărcinată și speriată și pentru că știam că nu îți doreai copii. Pentru că îmi spuseseși de nenumărate ori că cariera ta este tot ce contează.

Gabriel a simțit cum pământul se clatină sub el. Era adevărat – fusese obsedat de munca sa, de ascensiunea în corporație. Copiii nu făcuseră niciodată parte din planul său.

• Când am ajuns acasă în ziua aceea și ai început să țipi, să mă acuzi… a continuat Elena, cu vocea scăzută pentru a nu fi auzită de copii. Ceva s-a rupt în mine. Mi-am dat seama că nu puteam aduce un copil într-o căsnicie bazată pe atât de puțină încredere.

A făcut o pauză, respirând adânc.

• Dar nu acesta este adevărul complet, Gabriel. Nu de asta am venit.

S-a îndreptat spre geanta ei și a scos un dosar medical. L-a așezat pe masa din fața lui.

• Maria este bolnavă. Are nevoie de un transplant de măduvă. Nici eu, nici Mihai nu suntem compatibili. Tu ești ultima ei speranță.

Gabriel a privit dosarul, cuvintele medicale complexe plutind în fața ochilor săi. Un diagnostic sever, opțiuni limitate, timp limitat.

• De cât timp știi? a întrebat el, vocea tremurându-i.
• De șase luni. Am încercat totul, Gabriel. Tratamente experimentale, donatori anonimi. Nimic nu a funcționat. Doctorii spun că un părinte biologic este cea mai bună șansă.

Gabriel a închis dosarul, copleșit. În doar câteva ore, viața lui se transformase complet. Nu era doar tatăl unor copii pe care nu îi cunoscuse – era potențial salvatorul unuia dintre ei.

• Voi face testele, a spus el, fără ezitare. Orice este nevoie.

Elena l-a privit pentru prima dată cu recunoștință autentică.

• Mulțumesc. Îți cer scuze că te-am pus în această situație, dar nu aveam de ales.
• Eu sunt cel care ar trebui să-și ceară scuze, a răspuns Gabriel. Pentru tot.

În ușa sufrageriei a apărut Maria, cu ochii ei mari și serioși.

• Ești supărat pe mama? a întrebat ea direct, surprinzându-i pe amândoi.

Gabriel s-a ridicat și s-a apropiat de ea, îngenunchind pentru a fi la nivelul ochilor ei.

• Nu, Maria. Nu sunt supărat pe mama ta. Sunt supărat pe mine pentru că am ratat atât de mult din viața voastră.

Maria l-a studiat un moment, apoi a întins mâna și a atins ușor obrazul lui.

• Ești exact cum te-a descris mama. Ai riduri aici când ești îngrijorat, a spus ea, atingându-i fruntea.

Gabriel a simțit un nod în gât.

• Mama v-a vorbit despre mine?
• În fiecare seară, a răspuns Maria. Ne spune povești despre tine. Despre cum v-ați întâlnit, despre casa voastră, despre câinele vostru Max.

Gabriel a privit-o pe Elena, surprins.

• Nu am vrut să crească urându-te, a explicat ea simplu. Nu ai fost niciodată un monstru în poveștile noastre, Gabriel. Doar un om care a făcut o greșeală. La fel ca mine.

Mihai a apărut și el, stând alături de sora sa.

• O să trăiască Maria? l-a întrebat direct pe Gabriel, cu o maturitate sfâșietoare pentru un copil de șase ani.

Gabriel a întins o mână spre fiecare dintre ei, simțind pentru prima dată căldura mâinilor lor mici în ale sale.

• Voi face tot ce îmi stă în putință, a promis el. Absolut tot.

În acea noapte, în timp ce copiii dormeau în camera de oaspeți și Elena pe canapea, Gabriel a stat treaz, privind fotografii vechi și recitind scrisorile pe care le găsise în dulapul mamei sale, ascunse într-o cutie de pantofi – scrisori netrimise, nedeschise, care ar fi putut schimba totul.

Și-a dat seama că viața îi oferea un dar rar – șansa de a repara ceea ce fusese distrus, de a câștiga ceea ce crezuse pierdut pentru totdeauna. O a doua șansă care venea cu o responsabilitate covârșitoare.

În dimineața următoare, când primele raze ale soarelui au pătruns prin ferestre, Gabriel a făcut primul apel – la spital, pentru a programa testele de compatibilitate. Apoi al doilea – la birou, anunțând că va lua un concediu prelungit. Pentru prima dată în viața lui, cariera nu mai era prioritatea.

Când Elena s-a trezit, l-a găsit în bucătărie, pregătind micul dejun stângaci pentru copii.

• Ești sigur că ești pregătit pentru asta? l-a întrebat ea, observând cearcănele din jurul ochilor lui.

Gabriel a zâmbit, un zâmbet adevărat, mai real decât orice expresie pe care o avusese în ultimii șase ani.

Nu, a răspuns el sincer. Nu sunt pregătit deloc. Dar sunt aici. Și de data asta, nu plec nicăieri.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.