Emma își pierdu din nou cunoștința. Căldura mâinii bărbatului care o ajutase părea că o încălzise din interior, dar corpul ei era încă fragil, sfârșit de oboseală și suferință. Nu știa cât timp trecuse. Când deschise din nou ochii, era întinsă pe un pat moale, acoperită cu o pătură grea din lână. În jurul ei mirosea a ceai de plante, a lemn ars și ceva amar, necunoscut.

— Ai deschis ochii, bine-ai revenit, — auzi vocea calmă a bărbatului.El stătea pe un scaun lângă sobă, mestecând într-o cană cu ceva aburind. Pe genunchii lui, Zosia își sprijinise capul, privind cu grijă spre Emma.

— Unde sunt? — întrebă Emma, vocea ei mai firavă ca niciodată.— Acasă la mine, — răspunse bărbatul simplu. — Te-am adus aici, ai leșinat lângă colibă.

— De ce… de ce m-ați salvat?— Zosia mi-a spus adevărul. A fugit din pădure și m-a tras de mânecă. „Tata, o femeie moare în colibă, vino repede!” — și cum să nu merg?

Emma lăcrimă. Pentru prima dată după mult timp, simțea că cineva o vede, o aude.— Nu… nu știu dacă pot să vă mulțumesc destul.— Nu trebuie. Eu nu vindec oamenii pentru mulțumiri. Nici pentru bani.

— E adevărat ce a spus ea? Că sunteți… un fel de vraci?— Așa zic unii. Eu doar cunosc plantele și ascult oamenii. Uneori e suficient.

— Dar… dacă m-ați ajutat, înseamnă că nu vă sunt dragă, nu? — glumi amar Emma, amintindu-și ce spusese fata.Bărbatul zâmbi trist.— Pe cei pe care îi iubesc nu reușesc să-i salvez. Soția mea s-a stins de boală, oricât am încercat. De-atunci, cred că Dumnezeu mă lasă să-i vindec doar pe ceilalți.

— Mă numesc Emma.— Eu sunt Victor.

Zilele treceau. Emma nu mai era femeia prăbușită în colibă, dar nici nu-și recăpătase complet puterile. Victor îi prepara ceaiuri, o ungea cu alifii mirositoare, îi gătea supe fierbinți. Iar Zosia — mereu lângă ea — o făcea să zâmbească, chiar și când durerea era prea mare.

Într-o seară, pe când afară ningea mocnit, Emma se ridică din pat și păși ușor în camera de zi. Victor privea pe fereastră.— Ești mai bine, — spuse el fără să se întoarcă.— Da. Dar ceva mă frământă.

— Ce anume?— El… Tom… va spune că am murit. Poate chiar a și spus.— Probabil. Dar acum știi: nu ești moartă. Și nici slabă. Doar trădarea te-a slăbit.

Emma tăcu o clipă.— Dacă mă întorc, trebuie să lupt. Să dovedesc că nu sunt nebună, că am fost mințită, abandonată.— Ai de ales. Poți rămâne aici. Nimeni nu te va forța.— Nu pot fugi. El a încercat să mă șteargă din lume. Dar eu exist. Și o să-mi iau viața înapoi.

Două săptămâni mai târziu, o femeie slabă, dar cu ochi arzători, coborî dintr-un taxi în fața clădirii firmei „EmTech”, compania pe care Emma o fondase cu zece ani în urmă.

Toți cei care o priveau credeau că văd o fantomă. Chiar și recepționera rămase cu gura căscată.— Doamna Emma?!— În carne și oase. Vă rog, chemați avocatul companiei. Imediat.

Tom, între timp, era în biroul directorului, tocmai finalizând actele prin care urma să devină oficial proprietarul majoritar. Zâmbetul îi îngheță pe buze când ușa se deschise și Emma intră, flancată de avocat și doi martori.

— Credeai că scapi atât de ușor?— Tu… Cum ai…— Supraviețuit? Mulțumită unei fetițe și unui om cu suflet. Tu m-ai aruncat ca pe un obiect. Dar m-am ridicat. Iar acum tu vei cădea.

Tom încercă să râdă.— N-ai dovezi. E cuvântul tău împotriva mea.— Greșești. Coliba avea camere ascunse. Îmi păsa de siguranță. Tot ce ai spus, tot ce ai făcut — a fost înregistrat.

Fața lui Tom se făcu albă ca varul.— Și… poliția?— Vine acum. Dar până atunci… să știi un lucru: nu m-ai distrus. M-ai eliberat.

Procesul dură luni de zile. Dar Emma, cu sprijinul avocatului, a recuperat compania, reputația și demnitatea. Tom a fost condamnat pentru tentativă de omor și fraudă.

Emma nu s-a mai întors la conducerea firmei. Și-a vândut partea și s-a mutat înapoi la marginea pădurii. Acolo unde sufletul ei se vindecase.

Victor o aștepta. Zosia, deja o numea „mama Emma”. Și într-o dimineață de primăvară, Emma deschise ochii într-o casă plină de liniște. Trăia. Iubea. Și era liberă.