— Hei, ce faci?! — a strigat Robert, sărind de pe canapea, dar Sofia nu s-a întors.

Ieșise deja pe ușă, ținând ferm dosarul cu documente, ca pe un scut împotriva ultimilor ani de umilințe. Pașii ei răsunau sigur pe scările blocului. Fiecare treaptă coborâtă era ca o eliberare.

În acea seară, Sofia a dormit la sora ei, Clara. Au stat până târziu, în bucătărie, discutând despre tot ce s-a adunat în sufletul ei: ani de desconsiderare, ironii, decizii luate peste capul ei. Clara o asculta cu ochii umeziți, iar la final, i-a spus doar atât:

— Ai fost mult prea răbdătoare. Acum e timpul să te alegi pe tine.

A doua zi, Sofia a mers direct la notar. Avea nevoie de confirmarea oficială că actul de proprietate pe casa de vacanță era pe numele ei — și doar al ei. Avea. Totul era clar, fără echivoc. Casa fusese cumpărată cu banii părinților ei, înainte de căsătorie. Legal, Robert nu avea niciun drept.

Apoi a mers la un avocat. I-a explicat totul. Nu era doar vorba de o casă, ci de control, de lipsă de respect, de abuz emoțional care se repeta, în cerc, de ani de zile.

— Vă pot ajuta, — i-a spus avocatul, privind-o calm. — Dar trebuie să fiți pregătită pentru o luptă. Oamenii ca soțul dumneavoastră nu renunță ușor.

— M-am născut pregătită, — a spus Sofia, fără ezitare.

Robert a făcut criză când a aflat că ea a blocat juridic vânzarea. A început cu amenințări, apoi cu rugăminți. Într-o zi, a apărut la biroul ei cu flori și cu un zâmbet fals:

— Hai să vorbim ca doi adulți, iubito. Poate am exagerat puțin…

— Nu mai sunt „iubito” pentru tine, — i-a răspuns Sofia, rămânând în picioare. — Și da, ai exagerat… timp de zece ani. Acum e rândul meu să exagerez.

— Ce vrei să spui? — întrebă el, pierzându-și masca de calm.

— Vreau să spun că am intentat divorț. Și că nu mai ai voie să-mi dictezi viața. Nici a mea, nici a copiilor.

Robert înlemni. Încercă să râdă, dar râsul lui era stins, sec, neconvingător.

— Tu fără mine nu te descurci. Ai uitat cine plătește facturile?

— Eu. De azi înainte, eu. Am un job, o viață, și — slavă Domnului — încă am coloană vertebrală. Nu mai ai putere asupra mea.

Zilele care au urmat au fost dificile. Robert a încercat să joace rolul tatălui ideal, al soțului abandonat, al victimei. Dar nimeni nu-l mai credea. Copiii, deja mari, înțeleseseră mai demult cine era mama și cine era tatăl.

— Mamă, tu ești curajoasă, — i-a spus fiica lor, Ana, într-o seară. — Eu credeam că o să taci toată viața.

— Am tăcut prea mult, — i-a zâmbit Sofia. — Dar nu e niciodată prea târziu să spui „Destul!”.

Procesul de divorț a durat patru luni. Robert a încercat să tragă de timp, să conteste documente, să o intimideze în sala de judecată. Dar Sofia nu mai era femeia care tremura în fața lui. Avea avocat, dovezi, martori, și — mai presus de toate — demnitate.

Când judecătorul a pronunțat decizia finală, Sofia a simțit cum greutatea a zeci de kilograme i-a fost luată de pe umeri. Casa de vacanță rămânea a ei. Copiii rămâneau cu ea. Robert… rămânea cu singurătatea lui.

În vara următoare, Sofia a mers pentru prima dată singură la vilă. Cumpărase perdele noi, vopsise pereții într-o culoare caldă, așezase flori în fața ferestrelor. Acolo, într-un colț liniștit al grădinii, și-a așezat un scaun de răchită și o carte.

Zgomotul orașului părea un vis îndepărtat. Aici, în acel loc care fusese cândva obiectul unei lupte, Sofia găsise pace.

Într-o seară, privind apusul printre ramurile cireșului plantat de tatăl ei, a simțit lacrimi în colțul ochilor.

Nu de tristețe. Ci de recunoștință.

Pentru că în sfârșit, după atâta timp, era liberă.

Liberă… și întreagă.