Sofia tăcea. În ochii ei nu mai era foc, ci gheață. S-a aplecat încet, a luat ceașca rece de cafea și a dus-o la chiuvetă. A lăsat apa să curgă, dar nu pentru a spăla cana — ci pentru a-și răcori gândurile.

— Alexandru, — rosti ea în cele din urmă, fără să se întoarcă, — ți-am spus. Vara asta fie mergem împreună undeva unde nu e nevoie de sape și găleți, fie drumurile noastre se despart.

El râse scurt, neîncrezător.

— Ai să mă părăsești pentru că vreau să-mi ajut mama?

— Nu, — se întoarse ea, privindu-l drept. — Pentru că TU vrei să te sacrifici și mă obligi și pe mine. De cinci ani nu am avut o vacanță. De cinci ani visul meu e pus pe pauză. Și știi ce e mai rău? Că nici nu-ți pasă.

— Ba îmi pasă! — izbucni el, lovind cu palma în masă. — Dar e mama mea! Ce vrei să fac? S-o las singură?

— Nu. Vreau să alegi. Între familia pe care o ai acum și confortul unei femei care te ține în lesă cu șantaj emoțional.

Tăcere. Doar sunetul apei care picura de la robinetul uitat deschis.

— Sofia, — spuse el încet, — nu înțelegi… mama a fost mereu acolo pentru mine. Nu pot…

— Nici eu nu pot. Să mai renunț la mine, la ceea ce vreau, pentru o relație în care sunt invizibilă. Vrei să fii cu mine? Atunci începe să mă vezi.

În acea seară, Sofia nu a mai spus nimic. S-a dus în dormitor, a tras după ea ușa și a început să caute bilete de avion.

Două zile mai târziu, în timp ce Alexandru punea într-o sacoșă câteva haine pentru „vizita scurtă la mama”, Sofia și-a luat o valiză mică, crem, și a coborât în tăcere scările. Taxiul o aștepta deja.

— Chiar pleci? — o întrebase el pe fugă, privind-o ca pe o necunoscută.

— Da. Nu e o amenințare. E o alegere. Una pe care o fac în sfârșit pentru mine.

— Și ce vrei să fac?

— Nimic. Ești liber să-ți petreci vara așa cum vrei. Eu aleg marea. Soarele. Libertatea.

Și a plecat.

În avion, privind norii, Sofia simțea că respira pentru prima dată după ani. Ajunsă la destinație — o mică stațiune în Grecia, pe care o visase de mult — s-a descălțat pe plajă și a pășit pe nisipul cald, cu lacrimi în ochi.

Primele zile a fost ciudat. Să stea degeaba. Să nu audă comenzi. Să nu care saci sau să spele ferestre. Să nu audă pe cineva criticând-o. Dar treptat, liniștea a devenit melodia sufletului ei.

A început să citească din nou. Să doarmă până târziu. Să râdă cu turiști necunoscuți. Să simtă cum inima ei, odată obosită, prinde din nou ritm.

În a șaptea zi, Alexandru a sunat.

— Sofia, — vocea lui era obosită, stinsă. — Am reparat acoperișul. Mama a mai găsit ceva de făcut. Clara a plecat după prima zi. Oskar s-a plâns toată ziua. Și eu… M-am simțit singur. M-am gândit mult.

— Aha.

— M-ai lăsat cu totul.

— Nu. Te-am lăsat cu ceea ce ai ales. Dar mai poți alege altfel.

— Pot să vin la tine?

— Poți. Dacă vii nu ca să mă tragi înapoi în același cerc, ci ca să stai cu mine. Pe plajă. Cu un cocktail în mână. Cu mine, nu cu umbra mamei tale între noi.

Tăcere.

— Mâine îmi iau bilet.

— Atunci poate, Alexandru, pentru prima dată… o să fim cu adevărat o familie.

El a venit. În a zecea zi, Sofia l-a văzut coborând din taxi, stingher, cu o valiză mică și un zâmbet timid. Nu a adus nimic în plus. Doar ochi sinceri.

— Ai mai fost vreodată atât de aproape de tine însuți? — l-a întrebat ea, în timp ce își întindeau prosoapele pe nisip.

— Nu, — a spus el. — Dar cred că tu ești cea care m-a învățat.

Și au stat în tăcere. Lăsând valurile să spele nu doar picioarele lor, ci și toate resentimentele adunate în cinci veri ratate.

Sofia zâmbi. Nu pentru că totul era perfect. Ci pentru că, în sfârșit, viața era a ei.