„Nu era dragoste, era doar frică să nu rămân singură”

Larisa credea că știe ce înseamnă iubirea. Era sigură că, deși Alex nu era perfect, o iubea în felul lui. Aveau trei ani împreună, o garsonieră mică, planuri de viitor și promisiuni murmurate la ceas de noapte.

Totul a început să scârțâie în tăcere. Alex devenise distant. Nu mai întreba cum i-a fost ziua, nu o mai privea când vorbea. Spunea că e stresat la muncă, că are prea multe pe cap. Larisa, naivă și devotată, îl credea.

Într-o seară, pe când Alex făcea duș, telefonul lui a vibrat. Pe ecran, un mesaj:„Abia aștept weekendul cu tine 💋”Expeditor: „Laura – contabilitate”.

Larisa a simțit cum i se taie respirația. Cu mâinile tremurând, a deschis conversația. Sute de mesaje, glume intime, planuri pentru escapade. Imagini. Zâmbete trimise unei alteia. Nu era o greșeală. Era o relație. O relație paralelă, în care ea — femeia care îi spăla hainele și îi gătea cina — nu exista.

Când Alex a ieșit din baie, Larisa stătea pe marginea patului, cu telefonul lui în mână și lacrimile șiroindu-i pe obraji.

— Vrei să-mi spui ceva? — l-a întrebat, cu o voce calmă, neașteptată chiar și pentru ea.

El s-a uitat la ecran. A încremenit. Apoi a început cu fraze tipice:— Nu e ce crezi… E doar o prostie… E fără importanță…

Larisa a ascultat fără să zică nimic. Minciunile îl trădau mai tare decât conversațiile. Cuvintele lui nu aveau nicio greutate. Erau aceleași fraze reciclate, pe care le spun bărbații când sunt prinși. Nimic autentic.

— Știi ce e cel mai trist? — a spus ea, ridicându-se. — Că nu ai avut curajul să pleci. Ai stat aici, zi de zi, jucând teatru. Ai mâncat din mâna mea, te-ai încălzit în patul nostru, și totuși te-ai dus la alta. De ce? Pentru ce?

Alex a tăcut.

— Am fost bună cu tine, nu? Te-am iubit, te-am susținut… chiar și atunci când tu nu erai nimic altceva decât un om frânt, fără ambiție. Eu am crezut în tine. Iar tu… m-ai înșelat. Josnic.

— Larisa, te rog… nu o face mai mare decât e… — încerca el să repare cuvintele.

— Greșești, Alex. Nu o fac mai mare. E deja uriașă.

A doua zi, Larisa și-a strâns hainele, câteva cărți, parfumul preferat și a plecat. Nu a țipat. Nu a spart nimic. Nu l-a implorat. A ieșit demnă, tăcută, cu ochii limpezi și un zâmbet amar.

Timp de câteva săptămâni nu a răspuns la mesaje. El încerca să o contacteze, să o convingă că a fost doar o rătăcire, că o iubește pe ea. Dar Larisa înțelesese ceva esențial:cine iubește cu adevărat nu trădează. Nici măcar o dată.

Trecuseră două luni. Larisa stătea într-o cafenea mică, luminoasă, cu o carte în față și o cafea cu lapte. Părul ei era prins într-un coc lejer, purta o rochie simplă, dar frumoasă. Radia liniște.

La o masă alăturată, o femeie tânără spunea prietenei sale:— Nu știu dacă să-l iert. M-a înșelat… dar spune că a fost o greșeală…

Larisa s-a uitat în gol o clipă, apoi a zâmbit.

„Fiecare are momentul ei de trezire. Eu l-am avut. Și de atunci, am început să respir din nou.”