Un student bun avea grijă de o bătrână singură de 80 de ani

„Mihai, fă cunoștință. El este Adrian, nepotul meu,” spuse Vera cu o voce tremurândă, în timp ce un bărbat înalt, cu umeri lați și păr negru dat pe spate, se ridică de la masă.

Mihai rămase înmărmurit în pragul ușii. Adrian nu semăna deloc cu imaginea pe care și-o formase despre rudele Verei Vasilescu. În toate conversațiile lor, bătrâna îi spusese că era complet singură, că toți ai ei muriseră sau o abandonaseră de mult.

„Bună ziua,” spuse Mihai, cu un nod în gât, întinzând mâna spre Adrian.

Bărbatul îi strânse mâna cu putere, privindu-l cu ochi reci și suspicioși.

„Deci tu ești studentul care o ajută pe mătușa mea,” zise Adrian, măsurându-l din cap până în picioare. „Interesant. Foarte interesant.”

Mihai simți o tensiune apăsătoare în aer. Vera Vasilescu stătea cu privirea în jos, evitând să-i privească.

„Am adus medicamentele și niște mâncare,” spuse Mihai, punând sacosa pe masă. „Dacă nu aveți nevoie de ajutor astăzi, pot să revin mâine.”

„Nu, nu pleca,” spuse repede Vera, întinzând mâna spre el. „Adrian tocmai pleca. Nu-i așa, Adrian?”

Nepotul zâmbi strâmb. „Sigur, mătușă. Dar voi reveni mâine. Avem multe de discutat despre apartamentul ăsta.”

Un fior rece îi trecu lui Mihai pe șira spinării. Ceva nu era în regulă. În toate lunile în care avusese grijă de Vera, niciodată nu menționase că apartamentul ar fi fost motiv de dispută.

După ce Adrian plecă, Vera Vasilescu se prăbuși pe un scaun, cu fața îngropată în mâini.

„Vera Vasilescu, ce se întâmplă?” întrebă Mihai, așezându-se lângă ea.

Bătrâna ridică privirea, cu ochii înroșiți. „Oh, Mihai… Nepotul meu a apărut după opt ani de absență. Opt ani în care nu m-a vizitat, nu m-a sunat, nimic. Și acum vrea apartamentul.”

„Apartamentul dumneavoastră? Dar cum poate să-l ceară?”

„E complicat,” oftă Vera. „Adrian e fiul surorii mele. Eu nu am avut copii, așa că după moartea soțului meu, am promis că îi voi lăsa apartamentul lui, singurul meu nepot. Dar apoi el a dispărut, fără niciun cuvânt. Acum a aflat cumva că sunt bolnavă și a venit să ceară ce crede că i se cuvine.”

Mihai simți un val de furie. „Și ce vreți să faceți?”

„Nu știu,” șopti ea. „El e singurul meu sânge rămas pe lume. Dar tu, Mihai… tu ai fost mai mult familie pentru mine în ultimele luni decât a fost el vreodată.”

În zilele următoare, Adrian deveni o prezență constantă în apartamentul Verei. Venea de obicei după-amiaza, când știa că Mihai era la cursuri, și pleca înainte ca acesta să sosească. Dar în acea joi, îl așteptă.

Când Mihai intră în apartament, Adrian stătea pe fotoliul din sufragerie, cu picioarele încrucișate și un zâmbet artificial pe buze.

„Bătrâna doarme,” spuse el, arătând spre dormitor. „Cred că e momentul să avem o discuție între bărbați.”

Mihai puse geanta jos și se așeză vizavi de el. „Despre ce vreți să discutăm?”

„Despre motivele tale. Ce caută un student tânăr și sănătos în casa unei bătrâne care abia își duce zilele? Ce speri să obții?”

Mihai simți cum furia îi colorează obrajii. „Nu caut să obțin nimic. O ajut pentru că are nevoie de ajutor.”

Adrian râse scurt. „Hai să nu ne mințim. Toată lumea caută ceva. Ce-ți promite bătrâna? Bani? Apartamentul?”

„Nimic,” răspunse Mihai ferm. „Și dacă vreți să știți, mă plătește pentru medicamente și cumpărături din pensia ei, deși i-am spus de multe ori că nu e nevoie.”

Adrian se ridică și se apropie de Mihai, aplecându-se spre el amenințător. „Ascultă-mă bine, băiete. Apartamentul ăsta e al meu. Mătușa mea mi l-a promis de mult. Așa că dispari din peisaj și lasă-mă să mă ocup de ea. Înțelegi?”

„Și unde ai fost în ultimii opt ani când avea nevoie de tine?” întrebă Mihai, ridicându-se și el în picioare.

„Nu e treaba ta,” mârâi Adrian. „Ai două zile să dispari. Altfel, s-ar putea să ai probleme.”

În acel moment, din dormitor se auzi vocea slabă a Verei: „Adrian? Mihai? Ce se întâmplă acolo?”

Adrian își compuse rapid un zâmbet și se îndreptă spre dormitor. „Nimic, mătușă. Doar discutam despre studiile lui Mihai.”

Mihai rămase în sufragerie, cu mintea în vâltoare. Ce ar trebui să facă? Să o abandoneze pe Vera în ghearele nepotului lacom? Sau să lupte pentru a o proteja?

În seara următoare, Mihai sosi la apartamentul Verei cu o oră mai devreme. O găsi pe bătrână singură, stând la geam și privind în gol.

„Vera Vasilescu,” spuse el blând, „trebuie să vorbim.”

Ea se întoarse spre el cu un zâmbet trist. „Știu. Adrian ți-a vorbit, nu-i așa?”

Mihai dădu din cap. „Vrea să plec. Spune că apartamentul e al lui și că nu ar trebui să mă implic.”

Vera oftă adânc. „Mi-e rușine de comportamentul lui. Dar, într-un fel, înțeleg. El crede că îi voi lăsa apartamentul ție, nu lui.”

„Și îi veți lăsa apartamentul?” întrebă Mihai, curios.

Bătrâna se uită lung la el. „Ce crezi tu că ar trebui să fac?”

„Nu e locul meu să vă spun ce să faceți cu proprietatea dumneavoastră,” răspunse Mihai sincer. „Dar cred că ar trebui să faceți ce simțiți că e corect, nu ce vă spune frica.”

Vera zâmbi și îi luă mâna. „Ești un băiat bun, Mihai. Mult mai bun decât merita o bătrână ca mine.”

În acel moment, ușa de la intrare se deschise brusc, și Adrian apăru în prag, cu fața contorsionată de furie.

„Ți-am spus să dispari!” strigă el la Mihai. „Ce cauți aici?”

„Adrian!” interveni Vera, ridicându-se cu greu în picioare. „Nu așa vorbești în casa mea!”

„Casa ta?” râse el amar. „Casa care ar fi trebuit să fie a mea de mult timp? Casa pe care mi-ai promis-o?”

„Ți-am promis-o când credeam că ești un nepot iubitor,” spuse Vera, surprinzându-i pe amândoi cu fermitatea vocii. „Dar ai dispărut opt ani. Opt ani în care acest tânăr a avut mai multă grijă de mine decât ai avut tu vreodată.”

Adrian se înroși la față. „Așa deci? Îl alegi pe el în locul meu? Un străin în locul sângelui tău?”

„Nu aleg pe nimeni,” răspunse Vera. „Dar îți spun atât: comportamentul tău din aceste zile m-a convins că nu meriți nimic de la mine.”

Adrian făcu un pas spre ea, cu pumnii strânși. Mihai se interpuse rapid.

„Cred că ar trebui să plecați,” spuse el ferm. „Acum.”

Pentru o clipă, păru că Adrian se va năpusti asupra lui. Dar apoi, cu un ultim privire furioasă, ieși trântind ușa.

Vera se prăbuși înapoi pe scaun, tremurând. „A fost nepotul meu preferat când era mic,” șopti ea. „Ce s-a întâmplat cu băiețelul acela dulce?”

Mihai nu știa ce să răspundă. În schimb, îi pregăti un ceai și rămase cu ea până târziu în noapte, ascultând povești despre Adrian când era copil.

O săptămână mai târziu, Mihai intră în apartamentul Verei și o găsi la masa din bucătărie, cu un teanc de documente în față și o femeie de vârstă mijlocie alături.

„Mihai, te prezint pe doamna Popescu, notarul meu,” spuse Vera. „Tocmai terminam niște acte importante.”

Doamna Popescu îi strânse mâna și apoi începu să strângă documentele. „Totul e în ordine, doamnă Vasilescu. Voi înregistra testamentul mâine.”

După ce notarul plecă, Vera îl invită pe Mihai să se așeze.

„Am luat o decizie,” spuse ea, privindu-l direct în ochi. „Vreau să știi că apartamentul va rămâne lui Adrian după ce voi pleca. Este, totuși, singurul meu nepot.”

Mihai simți un val de ușurare. Nu voia ca Vera să își înstrăineze familia din cauza lui.

„Cred că ați luat decizia corectă,” spuse el sincer.

„Dar,” continuă ea, „am făcut un alt aranjament pentru tine.” Ea îi întinse un plic. „Aici sunt economiile mele din ultimii 15 ani. Nu e mult, dar ar trebui să te ajute să-ți termini studiile și să ai un start bun în viață.”

Mihai privi plicul, șocat. „Nu pot accepta, Vera Vasilescu. Nu v-am ajutat pentru bani.”

Ea zâmbi blând. „Știu asta, dragul meu. Tocmai de aceea vreau să-ți dau acest dar. Pentru că l-ai meritat fără să-l ceri vreodată.”

Mihai simți ochii umplându-i-se de lacrimi. În ultimele luni, Vera devenise ca o bunică pentru el. O bunică pe care nu o avusese niciodată.

„Mulțumesc,” șopti el, strângând plicul.

„Nu, Mihai,” spuse ea, luându-i mâna. „Eu îți mulțumesc. Pentru că mi-ai arătat că încă există oameni buni în lumea asta.”

Trei ani mai târziu, Mihai, acum asistent medical cu diplomă, trecu pe lângă blocul Verei Vasilescu. Se opri și privi spre fereastra apartamentului de la etajul patru. Perdelele erau trase, iar pe balcon stăteau ghivece cu flori noi.

Adrian se mutase acolo la câteva luni după înmormântarea Verei. Mihai nu-l mai văzuse de atunci.

Uneori se întreba dacă Adrian știa cât de norocos fusese să aibă o mătușă ca Vera. O femeie care, în ciuda comportamentului său, alesese să-i ofere iertare și o ultimă șansă.

Cu un zâmbet trist, Mihai continuă să meargă spre spitalul unde lucra acum. În buzunarul halatului alb purta mereu o fotografie mică a Verei Vasilescu – femeia care îl învățase că familia nu înseamnă doar sânge, ci și alegeri. Alegeri de a iubi, de a ierta și de a fi generos, chiar și atunci când alții nu merită.

Iar această lecție valorase mai mult decât orice apartament sau economii din lume.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.