Bunica a adăpostit un tânăr care nu avea unde să doarmă. Iar noaptea l-a văzut cum se furișează la patul ei și a ÎNCREMENIT văzând CE a început să facă

În acel moment, el a început ușor să aranjeze ceva pe noptiera de lângă patul ei. Nadejda încremeni, neîndrăznind nici măcar să respire. Printre gene, îl vedea pe Ilia plasând cu grijă câteva obiecte mici.

Când termină, îl auzi șoptind: „Mulțumesc…” apoi se întoarse încet și începu să se îndepărteze spre ușă.

Nadejda așteptă până când pașii lui se pierduseră pe coridor și ușa camerei lui se închise. Abia atunci îndrăzni să deschidă ochii complet și să se uite la noptieră.

În lumina slabă care pătrundea de afară, văzu că Ilia așezase acolo un pahar cu apă proaspătă, un pachetel mic cu medicamente – pastilele ei pentru tensiune pe care le luase din baie, și care probabil o văzuse luându-le înainte de culcare – și o hârtie împăturită. Cu mâna tremurândă, Nadejda aprinse veioza și deschise bilețelul.

„Doamnă Nadejda, vă mulțumesc pentru bunătatea dumneavoastră. Am observat că uitați uneori să vă luați medicamentele. Promit că voi avea grijă de dumneavoastră așa cum aveți grijă de mine. Cu respect, Ilia.”

Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Tânărul pe care-l adusese în casă, despre care nu știa nimic, se furișase noaptea nu pentru a-i face rău, ci pentru a avea grijă de ea.

În dimineața următoare, Nadejda se trezi cu mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. Când intră în bucătărie, îl găsi pe Ilia pregătind micul dejun.

„Bună dimineața,” spuse el timid. „Am găsit niște ouă în frigider și am făcut o omletă. Sper că nu vă supărați.”

„Deloc, dragul meu,” răspunse ea, ștergându-și o lacrimă. „Deloc.”

În zilele care urmară, Ilia se dovedi a fi exact opusul a ceea ce s-ar fi putut teme Nadejda. Era respectuos, atent și muncitor. Dimineața pleca devreme la un job temporar la o spălătorie auto, iar seara se întorcea și o ajuta cu treburile casnice.

Într-o seară, în timp ce așezau împreună vesela după cină, Nadejda îndrăzni să-l întrebe:

„Ilia, nu vreau să par indiscretă, dar cum ai ajuns… știi… fără un loc unde să stai?”

Tânărul tăcu pentru un moment, apoi spuse încet:

„Am crescut la orfelinat. Când am împlinit 18 ani, am fost nevoit să plec. Mi s-a promis că voi primi o locuință socială, dar dosarul meu s-a pierdut undeva prin birocrație. Am lucrat unde am putut, am închiriat o cameră, dar proprietarul a decis să vândă apartamentul și am rămas pe drumuri. Am dormit în parcuri, la prieteni, până când aceștia s-au săturat de mine.”

Nadejda simți cum i se strânge inima.

„Și părinții tăi? Nu știi nimic despre ei?”

Ilia clătină din cap. „Mama m-a abandonat la naștere. Tot ce știu este numele ei din certificatul meu de naștere – Elena Sokolova. Despre tată nu știu nimic.”

Nadejda încremeni, simțind cum podeaua începe să se clatine sub picioarele ei. Elena Sokolova? Numele fiicei sale… care dispăruse acum 25 de ani, după o ceartă aprinsă despre sarcina ei nedorită.

„Ilia… când te-ai născut?” întrebă ea cu voce tremurândă.

„Pe 12 martie 1998,” răspunse el, privind-o curios. „De ce întrebați?”

Nadejda se așeză încet pe scaun, simțind cum picioarele nu o mai țin. Era exact la nouă luni după ce Elena, fiica ei, plecase de acasă, jurând că va face avort și nu va mai reveni niciodată.

„Ilia… ai… ai vreo fotografie a mamei tale în documente? Sau vreo informație?”

Tânărul păru surprins de întrebare, dar se ridică și merse în camera lui. Se întoarse cu un dosar subțire, conținând documentele sale de la orfelinat.

„Aici scrie doar numele ei. Nu am nicio fotografie.”

Cu mâini tremurânde, Nadejda deschise un sertar al bufetului și scoase un album vechi. Îl deschise la o pagină unde se afla fotografia unei tinere frumoase cu păr castaniu.

„Aceasta era fiica mea, Elena,” șopti ea. „A plecat de acasă acum 25 de ani, însărcinată, și nu am mai văzut-o niciodată.”

Ilia privi fotografia, apoi o privi pe Nadejda, confuzia fiind vizibilă pe chipul său. Apoi, încet, ridică mâna și atinse propria ureche dreaptă, unde avea un mic semn din naștere.

„La orfelinat, una dintre îngrijitoare mi-a spus odată că semn acesta l-am moștenit de la mama mea…”

Nadejda simți cum i se oprește respirația. Elena avea același semn, o mică pată roșiatică în forma unei semiluni pe urechea dreaptă. Semn care se transmisese în familia ei de generații.

„Arată-mi, te rog,” șopti ea.

Ilia se aplecă, iar Nadejda văzu clar micul semn în formă de semilună – identic cu cel al fiicei sale.

„Doamne Dumnezeule,” murmură ea, cu ochii plini de lacrimi. „Tu ești… tu trebuie să fii…”

„Nepotul dumneavoastră?” completă Ilia, cu vocea la fel de tremurândă.

Nadejda încuviință, incapabilă să vorbească. Apoi, cu un efort, întrebă:

„N-ai… n-ai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu mama ta după ce te-a lăsat la orfelinat?”

Ilia clătină din cap. „Mi s-a spus doar că a semnat actele de renunțare și a dispărut. Am încercat să o caut când am împlinit 18 ani, dar nu am găsit nicio urmă.”

Nadejda își șterse lacrimile. „Nici eu nu am reușit să o găsesc, deși am căutat-o ani de zile. Am crezut că a făcut avort, cum amenințase… Niciodată nu mi-aș fi imaginat că te-a născut și te-a lăsat la orfelinat.”

Se priviră lung, doi străini legați prin sânge, reuniți printr-o întâmplare care părea orchestrată de destin.

„Deci…” începu Ilia, ezitant, „înseamnă că dumneavoastră sunteți… bunica mea?”

Nadejda simți cum inima i se umple de o căldură pe care nu o mai simțise de ani de zile. Întinse mâna tremurândă și atinse obrazul tânărului.

„Da, dragul meu. Se pare că Dumnezeu te-a adus acasă.”

În acea noapte, pentru prima dată după mulți ani, Nadejda adormi cu inima împăcată. Camera fiului ei era acum ocupată de nepotul pe care nu știuse că îl are. Iar când se trezi în mijlocul nopții, văzu din nou silueta lui Ilia furișându-se la patul ei. De data aceasta, însă, nu se mai temu. El așeză un pahar cu apă și medicamentele ei pe noptieră, apoi se aplecă și îi șopti:

„Noapte bună, bunică. Te iubesc.”

Și astfel, Nadejda Ivanovna, care crezuse că va sfârși singură și uitată, descoperi că familia ei nu dispăruse, ci doar așteptase momentul potrivit pentru a se reîntregi. Iar Ilia, băiatul care nu avusese niciodată un cămin, găsise în sfârșit locul căruia îi aparținea cu adevărat.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.