Dezvăluiri cutremurătoare ale românului care a stat 8 ani în temnițele din China

Marius Balo, invitatul lui Adrian Artene în cadrul podcastului „ALTCEVA”, a scos la iveală detalii de-a dreptul șocante din perioada în care a fost închis în temnițele din China. Astfel, pentru a vizualiza discuția integrală dintre profesorul universitar și directorul editorial al Grupului Gândul, vă puteți abona la canalul de YouTube ”ALTCEVA cu Adrian Artene”.

A fost hrănit chiar și cu iarbă, iar ceea ce i-a lipsit atât de mult timp de opt ani, atât cât a fost ținut în temnițele din China, a fost pâinea. Pe lângă multe alte lucruri. Totodată, ceea ce a fost obligat să privească în fiecare dimineață este de neimaginat.

Marius Balo: Aceeași mâncare primeam. Dimineața – o bucată de orez, atât. La amiază și la cină primeam o bucată de orez și niște legume. Multe din aceste legume aveau un gust așa de neplăcut încât preferai să nu le mănânci. Erau zile când primeam mâncare bună. 

Adrian Artene: Ce mâncare? 

Marius Balo: Primeam conopidă. O dată pe săptămână primeam cartofi. Fasole, câteodată. Acestea erau zilele bune. În zilele rele primeam iarbă. 

Adrian Artene: Realmente iarbă? 

Marius Balo: Exact așa arăta. Era ca și cum ar fi cosit-o cineva în curte și ți-ar fi adus-o acolo. 

Adrian Artene: Și o puteai mânca? 

Marius Balo: Asta foarte greu puteai s-o mănânci. Avea un gust… nici nu mă puteam apropia de ea. Dar m-am obișnuit imediat să postesc. După o lună de zile am început să postesc și mâncam o singură dată pe zi – seara. La ora 18 spuneam niște rugăciuni și mâncam. Și, atunci, puneam împreună prânzul și cina și se alegea, totuși, ceva pentru o masă. 

Adrian Artene: Astăzi mai mănânci orez?

Marius Balo: Da, n-am nicio treabă. Întotdeauna mi-a plăcut orezul, dar opt ani de zile am dus dorul unei felii de pâine, Adrian. Acum, de fiecare dată când văd o felie de pâine, mă bucur. Pentru că îmi dau seama cât de prețioasă e o singură felie de pâine atunci când nu o ai. Atunci când ea nu există. Acolo nu am primit niciodată pâine. Nu exista. 

Vreau să descriu câteva lucruri care se întâmplau acolo: era o clădire chiar în centrul orașului unde eram ținuți. N-am ieșit niciodată de acolo, doar în  momentul în care am fost dus la judecător. N-am văzut soarele niciodată, nu puteam să scriu, să contactez pe absolut nimeni.

Erai complet scos din această lume și acest fapt că tu nu știai ce se va întâmpla cu tine crea o presiune fantastică.

Aveam un televizor din acela vechi, din anii ‘80, în fiecare dimineață se pornea și începea un program de propagandă. În timpul acestui program, noi trebuia să folosim gaura pentru nevoi. 

Nu puteai s-o folosești când doreai tu. Doar când îți spuneau ei. Dimineața, la ora 8, începea acest program de folosire a găurii pentru nevoi. Fiecare, în ordinea seniorității, mergeau și-și făceau nevoile. 

Adrian Artene: Acolo, la un metru, doi, de voi. 

Marius Balo: În fața ta. Asta era cruzimea maximă. Primeam niște plute, din acelea pe care copilașii le folosesc ca să învețe să înoate, pe care trebuia să ne așezăm. Și ne așezam pe trei rânduri, 12 persoane, și trebuia să privim înspre televizor la acest program de propagandă. În același timp, lumea trebuia să meargă să folosească gaura pentru nevoi.

Gaura era chiar sub televizor și atunci tu erai forțat, practic, să-i privești pe acești oameni cum fac acest lucru în fiecare dimineață. Asta era cafeaua ta. În acest mod îți începeai ziua.