Au Trecut 13 Ani De Când Mi-am Văzut Ultima Dată Fiica

Am stat nemișcat în fotoliul meu, cu scrisoarea în mână, citind-o iar și iar. Cuvintele păreau să plutească pe hârtie, aproape ireale. Un nepot. Aveam un nepot de 6 ani. Fiica mea Andreea avusese un copil, iar eu nu știusem nimic.

Dar ultima propoziție mă chinuia cel mai mult: „ești singura familie care mi-a mai rămas.” Ce însemna asta?

Scrisoarea continua cu o adresă și un număr de telefon al unei femei pe nume Cristina Tomescu, care se prezenta ca asistentă socială. Sub acestea, scrisul copilului reapărea:

„Te rog, bunicule, vino să mă vezi. Mi-e dor de tine, deși nu te-am întâlnit niciodată. Mama mi-a arătat poze cu tine și mi-a spus că ești un om bun.”

Cu degetele încă tremurânde, am format numărul de telefon. După câteva apeluri, o voce feminină a răspuns.

„Cristina Tomescu, asistență socială.”

„Bună ziua,” am început eu, vocea fiindu-mi străină chiar și mie. „Sunt Ștefan Munteanu. Tocmai am primit o scrisoare de la… de la nepotul meu, Adam.”

O pauză scurtă. „Domnul Munteanu, mă bucur foarte mult că ați sunat. Da, Adam este într-adevăr nepotul dumneavoastră. Mi-a cerut să vă ajut să-l găsească.”

„Ce s-a întâmplat? Unde e Andreea? Ce a vrut să spună că sunt singura lui familie?”

Un oftat greu s-a auzit la celălalt capăt al firului. „Domnule Munteanu, îmi pare foarte rău să vă spun că fiica dumneavoastră, Andreea, a decedat acum trei luni într-un accident de mașină. Soțul ei a murit în același accident.”

Lumea s-a învârtit în jurul meu. M-am sprijinit de perete, simțind cum podeaua se înclină. Andreea, fetița mea, moartă? Fără să apuc să o mai văd vreodată, fără să-mi spună la revedere?

„Adam a fost luat în grija statului,” a continuat doamna Tomescu, vocea ei blândă dar profesională. „În procesul de căutare a rudelor, numele dumneavoastră a apărut în certificatul de naștere al Andreei. Adam a fost foarte insistent să vă găsim.”

Au urmat zile de documente, întâlniri, evaluări. Nu știam aproape nimic despre a fi părinte unui copil de 6 ani, dar știam că nu puteam să-l las pe Adam să crească fără familie, așa cum crescuse și Andreea în ultima parte a vieții ei.

Prima noastră întâlnire a fost în biroul asistentei sociale. Când ușa s-a deschis, am văzut un băiețel cu părul blond și ochi albaștri, exact ca ai Andreei când era mică. M-a privit pentru o clipă, apoi a alergat direct spre mine, aruncându-se în brațele mele ca și cum m-ar fi cunoscut toată viața.

„Bunicule!” a strigat el, îmbrățișându-mă strâns.

L-am strâns la piept, simțind lacrimile șiroindu-mi pe față. În acel moment, am știut că viața mea tocmai primise un nou scop.

„Mama mi-a spus că ești un bunic minunat,” mi-a șoptit el la ureche. „A spus că într-o zi o să vii să mă iei acasă.”

Inima mi s-a strâns. Andreea nu mă uitase. Undeva, în sufletul ei, mă iertase și îi vorbise fiului ei despre mine.

Șase luni mai târziu, Adam se muta oficial în casa mea, acum plină de jucării, cărți colorate și desenele lui lipite pe frigider. Încăperea goală care fusese odată camera Andreei devenise acum camera lui, pictată în albastru cu stele pe tavan.

Uneori, noaptea, după ce Adam adoarme, stau la marginea patului său și mă uit la el, văzând ecouri ale fiicei mele în fiecare trăsătură a feței sale. Și deși durerea pierderii Andreei nu va dispărea niciodată, în Adam am găsit nu doar o a doua șansă, ci și o parte din fiica mea care va trăi mereu.

Într-o seară, în timp ce îi citeam o poveste, Adam m-a întrerupt brusc:

„Bunicule, crezi că mama ne poate vedea de acolo de unde e ea?”

Am zâmbit prin lacrimi. „Sunt sigur că da, Adam. Și cred că e foarte fericită că suntem împreună.”

El a dat din cap mulțumit și a adormit ținându-mă de mână. Iar eu am rămas acolo, veghind somnul nepotului meu, recunoscător pentru această șansă neașteptată de a iubi din nou.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.