DUPĂ MOARTEA MAMEI MELE AM GĂSIT O POZĂ DIN COPILĂRIE CU EA ȘI UN BĂIAT CARE SEMĂNA CU MINE

Primele zile după descoperirea fotografiei au fost haotice. Cristina era la fel de șocată ca și mine, dar mult mai pragmatică.

„Trebuie să fie o explicație logică”, spunea ea în timp ce examina din nou fotografia. „Poate e un văr? Sau un prieten de familie?”

Dar eu știam. Adânc în inima mea, știam că băiatul din fotografie nu era doar cineva care semăna cu mine. Eram prea identici, prea sincronizați în acea imagine veche de 37 de ani.

Am început cu lucrurile cele mai evidente: am cercetat certificatul meu de naștere (nimic neobișnuit), am contactat spitalul unde m-am născut (arhivele erau prea vechi și greu accesibile), am vorbit cu câțiva vecini bătrâni care o cunoscuseră pe mama (niciunul nu-și amintea de un al doilea copil).

Într-o seară, în timp ce răscoleam prin cutiile din podul casei mamei, am găsit un carnețel uzat. Înăuntru, pe prima pagină, era un nume și un număr de telefon: „Valeria Dima – în caz de urgență.”

Nu-mi amintisem niciodată de o Valeria în viața mamei mele. Cu inima bătând puternic, am format numărul, neașteptându-mă ca după atâția ani să fie încă valid.

Dar cineva a răspuns.

„Alo?” O voce de femeie în vârstă, răgușită.

„Bună ziua,” am început, simțind cum mi se usucă gâtul. „Mă numesc Bogdan Ionescu. Sunt fiul Elenei Ionescu.”

O tăcere lungă a urmat, apoi un oftat adânc.

„Te-ai hotărât în sfârșit să mă suni, Bogdan,” a spus ea, vocea ei devenind mai moale. „Elena mi-a spus că s-ar putea să o faci într-o zi. După ce ea… nu va mai fi.”

„Doamnă Valeria,” am vorbit cu grijă, „am găsit o fotografie. Cu mine și un băiat care arată exact ca mine. Pe spate scrie ‘Bogdan și Radu’.”

Un alt moment de tăcere, apoi: „Vino la mine, Bogdan. Sunt lucruri pe care nu le poți afla la telefon.”

Adresa ei era la doar două ore distanță. Cristina a insistat să mă însoțească, și în acea după-amiază ne-am urcat în mașină, cu fotografia veche în buzunarul meu, bătând ușor ca o a doua inimă.

Casa Valeriei era mică dar îngrijită, cu un gard alb și trandafiri în grădină. Femeia care ne-a deschis ușa avea în jur de 80 de ani, cu părul alb și ochi pătrunzători care m-au examinat cu atenție.

„Ești leit tatăl tău,” a spus ea în loc de salut.

Am înghițit greu. „Tatăl meu? Mama nu mi-a vorbit niciodată despre el.”

Valeria ne-a condus în sufrageria ei, unde un ceai era deja pregătit. Pe perete am observat fotografii cu o familie – și printre ele, una cu mama mea, mult mai tânără, zâmbind într-un fel în care nu o văzusem niciodată.

„Elena a fost ca o fiică pentru mine,” a început Valeria. „Când a rămas însărcinată la 19 ani, părinții ei au dat-o afară din casă. A venit la mine, disperată. Aveam un mic apartament, dar am primit-o. Tatăl vostru dispăruse deja din peisaj.”

„Vostru?” am întrebat, deși știam deja răspunsul.

„Da, Bogdan. Tu și Radu sunteți gemeni identici. V-ați născut în aceeași zi, la diferență de douăzeci de minute.”

Cristina mi-a strâns mâna sub masă, simțind cum mă prăbușesc interior.

„Unde este el acum?” am șoptit.

Ochii Valeriei s-au umplut de lacrimi. „Elena era foarte tânără și singură. Doi copii erau prea mult pentru ea. A decis… a decis să vă separe. Te-a păstrat pe tine și l-a dat pe Radu spre adopție. A fost cea mai grea decizie din viața ei, una care a bântuit-o până în ultima zi.”

Am simțit cum lumea mea se răstoarnă. Toate acele ani de distanță emoțională, toate tăcerile prelungite – mama nu mă respingea pe mine. Se proteja de propria vinovăție, de pierderea pe care o purta ca pe o rană deschisă.

„Știți unde este Radu acum?” a întrebat Cristina, vocea ei calmă ancorându-mă în realitate.

Valeria s-a ridicat cu dificultate și a scos un dosar vechi dintr-un sertar. L-a deschis și mi-a întins o bucată de hârtie.

„Asta e tot ce știu. Familia care l-a adoptat se numea Vasilescu. Ultima oară locuiau în Constanța.”

În timp ce conduceam înapoi acasă, cu numele și adresa unei familii necunoscute pe un petec de hârtie, mi-am dat seama că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Undeva, existau răspunsuri. Undeva, poate, exista cineva care purta aceeași față ca mine, care se întreba de ce a fost dat.

Și aveam de gând să-l găsesc.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.