Când am închis telefonul, aerul răcoros al serii m-a lovit în față. Auzeam râsete și muzică în depărtare, dar pentru mine, petrecerea se terminase. Simțeam că viața mea s-a împărțit în două: înainte și după acea palmă.
Am stat pe treptele barului, privind în gol până când farurile unei mașini negre au luminat parcarea. Sorin a coborât, cărând vechea lui servietă de piele, cea pe care o păstra doar pentru ocazii importante.
„Aurora, ești bine?”, m-a întrebat, privindu-mă cu îngrijorare.
„Nu chiar, dar va fi bine. Ai adus totul?”
A dat din cap și a deschis servieta.
Am simțit cum mi-am revenit calmul în timp ce i-am luat plicurile groase din mâini. Acestea erau documente care dovedeau ceea ce nimeni nu bănuia: acest apartament, micul magazin de la parter, chiar și casa de la țară – toate fuseseră moștenite de fiul meu. Dar nu Radu. Ci Ana, fiica mea cea mare, care se luptase cu boala ani de zile, în timp ce fratele ei ducea o viață lipsită de griji.
„Sorin, vino cu mine. Vom avea martori, destui martori.”
„Ești sigură, Aurora?”„Mai în siguranță ca niciodată.”
Am intrat împreună în sală. Muzica se oprise, iar invitații erau încă în stare de șoc. Ioana stătea pe scenă, cu obrajii roșii și zâmbetul încordat, încercând să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic.
Când m-a văzut, a înlemnit.
„Doamnă, nu am vrut să…”
Am ridicat mâna.
„Nu mă mai deranjați. Nu este nevoie să vă cereți scuze. Adevărul este suficient.”
Am făcut un gest către Sorin. A scos dosarele din servietă și le-a pus pe masă. Invitații s-au apropiat, curioși.
„Vedeți, dragii mei, acest apartament pe care ați vrut cu atâta dragoste să-l «reorganizați» a încetat de mult să-mi aparțină. L-am transferat pe numele Anei în ziua în care s-a întors de la spital.”
Ioana a făcut un pas înapoi, fața pălind.
„Ce?”
„Cum ați auzit. Tot ce v-ați dorit nu este al vostru. Eu locuiesc doar acolo. Pentru o chirie modică.”
Un murmur a umplut camera. Radu părea să se scufunde sub greutatea rușinii.
„Mamă, de ce nu mi-ai spus?”
„Pentru că am vrut să te las să trăiești frumos, fără să-ți împarți lumea în bani și case. Dar astăzi am văzut cât de jos se poate coborî un om pentru o grămadă de chei.”
Tăcerea era atât de adâncă încât se auzea doar zumzetul aparatului de aer condiționat. Ioana a început să plângă, dar lacrimile ei nu mai afectau pe nimeni.
„Plec”, a spus ea tremurând. „Nu pot rămâne aici.” „Nimeni nu te oprește”, am răspuns eu calm.
Am simțit atunci o stranie ușurare. Durerea de pe obraz încă îmi pulsa, dar simțeam pace în suflet. Radu s-a apropiat, cu ochii plini de lacrimi.
„Mamă, iartă-mă. Am fost orb.”
„Nu, fiule. Pur și simplu ai iubit persoana greșită. Dar viața te va învăța.”
Sorin m-a condus afară. Când am ajuns la mașină, m-am uitat înapoi pentru o clipă. Camera care fusese plină de muzică și bucurie cu o oră în urmă era acum doar o sală de clasă plină de lecții.
Am zâmbit slab și am spus:„Uneori, Dumnezeu nu împarte dreptatea în tăcere, ci o face în văzul tuturor.”
Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira din nou.