Târziu în acea zi, Oskar s-a întors. Obosit, ciufulit, cu ochii umflați, cămașa boțită. A intrat fără să spună nimic și s-a uitat la mine.— Nu știu de unde să încep.

— De la început, — i-am spus calm și i-am pus o ceașcă de ceai în față. — Poate cu „soția ta cealaltă”?

S-a așezat ca un câine bătut.

— Am greșit. Tu ai fost mereu lângă mine, iar eu…

— …ai crezut că totul îți va fi iertat. Dar știi ceva? Îi mulțumesc acelei „soții”. Mi-a economisit ani din viață. Acum totul e clar.

— Nu înțelegi, am pierdut tot…

— Nu, Oskar. Pe mine m-ai pierdut. Restul sunt doar consecințe.

Și-a ridicat capul.— Vrei divorț?

Am dat din cap.— Și voi cere partaj. Avocatul meu deja pregătește actele. Nu-ți face griji, nu ascund nimic. Spre deosebire de tine.

Trei săptămâni mai târziu totul era semnat. Apartamentul mi-a rămas mie. Jumătate din conturile bancare — la fel. Acțiunile lui au fost blocate, iar toată povestea — de la infidelități la fraude — era deja în instanță.

Și eu? M-am mutat într-un orășel liniștit de la malul mării. Am deschis o cafenea cochetă — „Ceașca Albă”. Nu mi-am schimbat numele — nu pentru că voiam să-l păstrez, ci pentru ca numele „doamna Martin” să fie asociat cu o nouă viață.

Și știi cine a intrat într-o zi în cafenea?

Chiar acel manager de la recepție. Puțin jenat, dar cu un zâmbet sincer.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci… N-am știut…

— Aveați dreptate, — i-am spus. — Nu eram „soția adevărată”. Dar acum sunt singura femeie din viața mea pe care mă pot baza.

A lăsat un bacșiș generos și, înainte să plece, a spus:

— Dacă vreodată cauți un partener de afaceri sau doar companie — sunt pe aproape. Mereu am crezut că ai o forță aparte.

Așa că, da, karma a venit nu doar pentru el, ci și pentru mine — sub forma libertății, demnității și unei vieți de la zero.

Despre Oskar… n-am mai auzit nimic.

Și, sincer? Nici nu-mi pasă.