Am fost parasita pentru o femeie mai tanara Aveam o căsnicie fericită

După 30 de ani de căsnicie, în momentul când spera să aibă parte de a doua sa tinerețe, femeia a fost pusă în fața unui divorț.

Uite ce a ajutat-o să supraviețuiască:

,De când citesc poveștile astea, mă tot gândesc să-mi scriu și eu povestea. Nu am avut curaj, căci multă vreme m-am învinovăţit. Și mi-a fost ruşine de ceea ce am

trăit. Acum însă, m-am resemnat. Și am învăţat să accept trecutul. M-a părăsit. Dar cea mai importantă lecţie primită de la viaţă a fost aceea că nu poţi spune că ajungi să cunoşti cu adevărat un om nici după o viaţă trăită împreună.

Sufletul nu are vârstă

Aveam o căsnicie fericită. Cel puţin aşa credeam eu. Soţul meu se comporta exemplar, era atent… Copiii noştri, fata şi băiatul, au terminat şcoala, s-au căsătorit. Iar noi plănuiam să retrăim romantismul tinereţii cu maturitatea şi înţelepciunea vârstei de acum. Ba chiar ne gândeam să ne facem o casuţă la munte,

unde să ne retragem la bătrâneţe. Într-o bună zi, în timp ce ne uitam la televizor, soţul meu a spus că vrea să stăm de vorbă. Chiar nu bănuiam că avea să-mi dea

o veste atât de rea. Mi-a spus senin, pe un ton foarte calm, că e îndrăgostit de o fată. La fel de liniştit mi-a povestit cum relaţia lui durează de doi ani.

Că fata e studentă în an terminal şi că vrea să se mute împreună cu ea la finele anului universitar. Am simţit cum pică cerul pe mine. Noroc că stăteam confortabil în fotoliu. Nici măcar nu am avut puterea să-i cer alte explicaţii, să-i fac reproşuri sau să pun întrebări inutile. Am reuşit doar să bâigui printre lacrimi: «Bine, dar cu mine cum rămâne?». M-a părăsit.

M-a părăsit dar femeia deşteaptă se descurcă

Chiar de a doua zi şi-a făcut bagajul şi a plecat la ea. Mă frămânam, dar nici nu puteam să acuz tânăra care i-a luat minţile şi nici bărbatul care s-a lăsat purtat de val. Singurul meu regret era acela că nu am simţit schimbarea lui şi îmi reproşam faptul că l-am lăsat să plece. La scurt timp am primit şi citaţia la

divorţ. Am suferit enorm. Numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul meu. Copiii mă acuzau că l-am lăsat să scape atât de uşor. Dar eu mi-am zis că nu avea rost să lupt pentru el. Ştiam că avea să regrete la un moment dat pasul făcut, dar avea să fie prea târziu. Şi am început o nouă viaţă. Nu voiam să găsesc pe altcineva

care să-mi umple golul din suflet, ci linişte. Am plecat în tot felul de excursii, în staţiuni, mi-am făcut cunoştinţe noi şi am întărit legăturile cu cele mai vechi. Chiar mă simţeam foarte bine în lipsa lui.

Regretele nu au rost

Anul trecut, după o lungă perioadă în care nu a mai ştiut nimeni nimic de el, soţul meu a revenit spăşit acasă. Mi-a fost milă de el. Arăta destul de rău şi era bolnav. Doctorii i-au spus că starea sănătăţii era destul de gravă. Voia să ne împăcăm. Abia atunci am simţit că-mi face rău, că mă ia drept «manta de vreme rea» şi mi-am dat seama cât de mult m-a făcut să sufăr. Cu zâmbetul pe buze şi cu acelaşi calm cu care el m-a anunţat că s-a îndrăgostit, l-am poftit să iasă din casa

mea. I-am spus că locul lui e lângă fata pe care o iubeşte atât de mult şi pentru care şi-a părăsit familia fără explicaţii. Acum nu mai e cu ea, locuieşte singur şi încă încearcă o eventuală împăcare prin intermediul copiilor. Eu însă îmi văd de viaţa mea, savurez fiecare clipă petrecută alături de nepoţi şi, chiar dacă am un prieten de suflet, nu m-aş mai căsători pentru nimic în lume. Pentru că viaţa merită trăită frumos, chiar şi la 55 de ani.”