40 de grade Nu mă face să râd Pune masa servește-mi mama sau strânge-ți lucrurile și pleacă a răcnit bărbatul.

Larisa s-a trezit cu o greutate în tot corpul. Camera se învârtea, plutea, refuza să stea locului. Pielea îi ardea, dar în același timp o treceau fiorii reci, de parcă era și pe o tigaie încinsă, și într-un congelator. Cu greu și-a întins mâna spre noptieră, a pipăit după termometru – unul vechi, cu mercur, moștenit de la bunică-sa, pe care îl lua cu ea peste tot, din apartament în apartament. L-a scuturat și l-a pus la subraț, apoi s-a prăbușit la loc pe pernă. Gândurile îi alunecau prin cap, fără să se lege. Prin ușa dormitorului se auzeau voci.

Astăzi trebuia să vină soacră-sa la prânz. Fix ce-i mai lipsea ca să fie „perfectă” ziua asta.

Cu greu și-a focusat privirea: 40,1.

— Super… – a șoptit ea cu buzele uscate. Nu-i mai fusese așa rău de multă vreme. Și-a întins din nou mâna spre noptieră, unde erau pastilele pentru febră. Oare reușește să se ridice? Măcar să se târască până-n bucătărie după un pahar cu apă?

Deodată, ușa s-a izbit de perete – fără să bată, fără niciun avertisment. În prag a apărut Pavel, soțul ei. Avea fața întunecată, sprâncenele încruntate, gura strânsă într-o grimasă de nemulțumire. O privea ca pe un gândac căzut în supă.

Larisa s-a ridicat cu greu pe cot:

— Pasha, îmi e groaznic de rău…

Pavel a făcut doi pași spre pat și i-a smuls brusc plapuma:

— Ce înseamnă „rău”? Ai de gând să zaci toată ziua în pat? Tu îți dai seama cât e ceasul?

Larisa a încercat să-și țină plapuma, dar mâinile n-o ascultau. Tricoul ud de transpirație i se lipea de corp, iar frisoanele deveneau tot mai puternice. I-a întins termometrul lui Pavel, abia ținându-l în degete:

— Am 40. Tocmai ce l-am măsurat…

Pavel a aruncat o privire fugară la termometru și și-a răsucit gura într-un rânjet disprețuitor.

— 40 de grade? Hai, nu mă fă să râd! – a pufnit el ironic. – De ce nu 45? Sau direct 50?

A trântit plapuma înapoi pe pat, dar Larisa nici măcar nu a mai încercat să se învelească. Tonul ăsta… Îl știa prea bine. Aceleași inflexiuni, aceeași superioritate, același dispreț. Șase ani de căsnicie. Șase ani de priviri ca astea. La început mai rar. Acum – zi de zi.

— Tu înțelegi că mama a venit? – a continuat Pavel. – Stăm acolo ca doi proști și te așteptăm să ieși. Masa nu-i pusă, ceaiul nu-i servit. Asta se numește „stăpâna casei”?

Larisa a înghițit în sec. Simțea că are hârtie abrazivă pe gât în loc de mucoasă.

— Pasha, hai să-ți explic cum să pui masa – a spus ea încet. – Serios, nu mă pot ridica acum. Cheamă un doctor, te rog…

Fața lui Pavel s-a schimonosit de nervi. S-a aplecat spre ea, aproape amenințător:

— Doctor?! Poate salvarea? Poate direct reanimarea?! Sau SMURD-ul? Ia mai lasă-mă cu bolile tale! Ba capul, ba spatele, ba stomacul… Ești sănătoasă tun! Doar că n-ai chef să faci nimic!

Larisa și-a închis ochii. Fiecare cuvânt – un pumn. Cu fiecare propoziție, parcă se scufunda mai adânc.

— Să nu cumva să crezi că o să stai degeaba! – a tunat Pavel. – Ori pui masa și ai grijă de mama, ori îți iei catrafusele și pleci!

Larisa a deschis ochii larg. Ce-a zis?! Da, relația lor se strica de ceva vreme. Da, de multe ori simțea că vrea să fugă. Dar așa? Să o dea afară că e bolnavă?

— Ce-ai spus? – l-a întrebat ea, nevenindu-i să creadă.

— Ai auzit bine, – a zis el rece. – N-am de gând să întrețin o putoare care se vaită toată ziua că o doare ba una, ba alta. Ori te ridici și faci ce trebuie, ori… – și-a înclinat capul spre ușă.

Din bucătărie s-a auzit glasul soacrei:

— Pasha, mai stai mult acolo? S-a răcit ceaiul!

— Vin, mamă! – i-a răspuns el, apoi i-a aruncat Larisei o ultimă privire: – Ai cinci minute.

A ieșit trântind ușa.

Larisa a rămas întinsă, privind tavanul. Camera încă se învârtea, dar acum durerea fizică era doar o parte din problemă. Umilința… O strângea de gât mai tare decât febra. Șase ani de căsnicie. Șase ani de încercări să fie pe plac, să fie ce trebuia, să facă totul perfect. Pentru ce? Ca să fie alungată când e bolnavă?

Dincolo de ușă, vocile se auzeau clar.

— …s-a cam învățat prost, – bombănea soacra. – Ți-am zis de la început că nu-i potrivită pentru tine, Pasha! Uite cum s-a ajuns! Nici nu gătește, nici nu face curat, iar acum nici măcar la masă nu vine!

— S-a obrăznicit rău, mamă! – a oftat Pavel. – Ba spatele, ba capul, ba febra…

— Bine i-ai făcut că ai pus-o la punct! – a zis soacra triumfătoare. – Așa trebuie ținută femeia în frâu!

Larisa a închis ochii strâns. Ce caut eu aici? De ce suport asta?

Și atunci, dintr-o dată, a simțit cum din interiorul ei se ridică altceva. Nu slăbiciune. Nu autocompătimire. Furie. Furie pe Pavel, pe soacră-sa. Dar mai ales pe ea însăși. Pentru că a acceptat asta atâția ani.

S-a ridicat cu greu, sprijinindu-se de perete. Dar acum nu mai era vorba doar de boală. Era vorba de demnitate.

A ieșit în sufragerie. Pavel și maică-sa s-au întors spre ea. Ea, transpirată, palidă, abia ținându-se pe picioare.

— În sfârșit! – a oftat soacra. – Credeam că te-a răpus febra aia „fantomă”!

Pavel s-a încruntat:

— Hai, mișcă-te, ne e foame!

Larisa i-a privit drept în ochi. Și a zis încet:

— Ai dreptate. Febra chiar dă halucinații… Am crezut că sunt căsătorită cu un soț, nu cu un stăpân.

Pavel a încremenit. Asta… nu era vocea femeii pe care o cunoștea.

Și din momentul ăla, totul s-a schimbat.