Continuarea aici

Olesea a coborât cu greu de pe treapta autobuzului. Iată, a ajuns în orașul din care era originar Andrei.

Tot drumul și-a șters în tăcere lacrimile. Viața ei se sfârșise odată cu viața lui Andriușa. Dar peste două luni avea să se nască fiica ei.

Fiica ei și a lui Andrei. Doar gândul la copilul lor o împiedica să facă acel ultim pas.

Ei se cunoscuseră la doi ani după ce Olesea părăsise orfelinatul.

Fata studia la colegiu tehnic și lucra în ture de noapte la o fabrică. Așa ceva nu era permis, desigur, dar când ești disperat…

Andrei venise la fabrică pentru a instala echipamente noi. Olesea știa că fabrica fusese cumpărată de un bogătaș și că totul era modernizat.

Oamenii erau, în general, bucuroși de schimbări, pentru că era deja periculos să lucrezi pe utilajele vechi, dar în același timp erau îngrijorați. Cum se zice, mătura nouă mătură bine.

Și Olesea era neliniștită.

Într-o noapte, Andrei a rămas la fabrică. Trebuia să verifice cum decurge configurarea echipamentelor. Mecanicii locali nu se descurcau cu totul, iar el ținea ceva asemănător unui curs de instruire.

„Subiectul de test” a fost mașina Olesei. După ce totul a fost reglat, Andrei a mai trecut de câteva ori pe la ea, stânjenind-o profund, dar spre sfârșitul schimbului a dispărut.

Sincer, Olesea a răsuflat ușurată.

Reacționa într-un mod ciudat față de acel tânăr. După tură, a fugit afară. Acum merge acasă și, cum ajunge, doarme tun.

Astăzi nu trebuia să meargă la colegiu, deci avea parte de un repaus mult așteptat.

— Domnișoară! Domnișoară! Olesea!

S-a oprit. O mașină mergea încet pe lângă ea.

— Mie îmi vorbiți?

În mașină era Andrei.

— Bineînțeles, dumneavoastră. Urcați, vă duc eu.

Olesea s-a încruntat.

— Poate nu mergem în aceeași direcție?

El a râs.

— Vă asigur că așa ceva nu e posibil.

Olesea n-ar fi știut să spună de ce a urcat în mașina unui om pe care, în fond, nu-l cunoștea. Au mers prin oraș până la prânz.

Olesei nu-i venea deloc să doarmă, iar seara, când a deschis ochii și s-a uitat pe fereastră, a văzut imediat mașina cunoscută.

Andrei dormea înăuntru, iar pe genunchi avea un buchet mare de flori. Din acea zi, nu s-au mai despărțit aproape deloc.

După trei luni, Olesea a rămas însărcinată.

Andrei i-a cerut mâna.

— Cum termin treburile pe aici, mergem imediat în orașul meu. O să te prezint mamei și fratelui meu, sunt minunați.

— Nu, trebuie mai întâi să le vorbești despre noi. Îmi și imaginez: ajungem din senin și le zici — „Iată logodnica mea, ba mai e și însărcinată…”

Prostii.

— Nu sunt prostii! — Olesea își umfla buzele, iar el ceda imediat.

De fapt, ea știa prea bine cum sunt priviți copiii din orfelinate în familiile normale, mai ales în cele înstărite. Își dorea din tot sufletul ca primul val să treacă fără să o lovească. Lasă-l pe Andrei să creadă că e fricoasă — nu conta.

El plecase cu trei luni în urmă. Ea îl aștepta. Îl aștepta cu o ardoare de parcă nu putea respira fără el.

Dar Andrei dispăruse. Nu suna, nu mai venea. Toți, într-un glas, îi spuneau că pur și simplu a părăsit-o.

Dar Olesea nu credea asta.

După două luni, când lacrimile i se terminaseră cu totul, în timp ce întocmea niște documente la contabilitate, a auzit din întâmplare că acel lucrător — cel care venise să instaleze echipamentele noi — murise.

Olesea a simțit cum i se întunecă privirea.

Apoi s-a prăbușit undeva în gol. Când și-a revenit, era în biroul contabilei-șefe. Femeia în vârstă o privea cu compasiune.

— Tu ești, fata aceea cu care se întâlnea?— Da, — a spus Olesea așezându-se. — Vă rog, ascultați-mă…

A izbucnit în plâns.

— Ce s-a întâmplat?— O întâmplare complet absurdă, — femeia a făcut un gest din mână.

— Ajunsese deja acasă. Coborâse din mașină și a fost atacat de niște derbedei. Erau trei.

Am auzit că i-au prins pe toți. Dar asta nu schimbă nimic. Omul tot nu mai este.

Olesea stătea cu capul plecat. Mintea îi era goală, doar pieptul o durea cumplit. În cele din urmă, a reușit să ridice privirea.

— Știți unde e înmormântat?— Da. Am fost la înmormântare din partea fabricii. Îți voi povesti tot și chiar îți voi desena cum să ajungi la mormânt.

— Ai de gând să mergi la rudele lui?Olesea a dat din cap.— Nu știu. Probabil că nu.

— De ce?

Femeia a oftat din nou și a luat o foaie de hârtie.

Olesea mergea încet printre mormintele din cimitir. Începuse să picure.

Era cumplit de obosită, dar continua cu încăpățânare să înainteze spre locul unde o aștepta Andrei. Era sigură că el o aștepta. Că trebuie să vorbească cu el, să-și ia rămas-bun, să-și ceară iertare.

Pentru că doar din cauza ei plecase Andrei să-i pregătească pe ai lui pentru întâlnirea cu ea.

Ea se gândise doar la sine. Voise să se protejeze de o primire rece — și așa s-a ajuns aici…

Ploua tot mai tare, iar Olesea începu să tremure. Probabil avea să se îmbolnăvească. Dar gândul la o posibilă răceală nu o atingea deloc.

În cele din urmă, a zărit ceea ce căuta. Așa cum îi spusese colega din contabilitate, nu se putea încurca.

În primul rând, mormântul era relativ proaspăt.

Și nici nu prea se vedea din cauza florilor.

Iar în al doilea rând, alături se înălța un cavou vechi. Probabil că așa se numea acea construcție ciudată din piatră.

Se spune că acolo fuseseră îngropați cândva strămoșii lui Andrei și ai familiei lui, dar asta se întâmplase demult.

De astfel de morminte nu se mai ocupa nimeni de ani buni, însă cavoul era întreținut, să nu se dărâme.

Pe crucea mare era agățată fotografia lui Andriușa…

— Salut, iubitul meu. Iată că ne-am întâlnit.

Olesea a căzut în genunchi în fața mormântului, fără vlagă, și a izbucnit în plâns.

Nu știa cât timp plânsese. Când și-a revenit din lacrimi, era complet slăbită. Tremura de frig.

În plus, îi era foame, dar nu-i trecuse prin minte că i s-ar putea întâmpla așa ceva.

— Trebuie să plec, să găsesc un hotel, — a spus ea.

Femeia tânără a început să-și caute telefonul prin buzunare, dar nu era nicăieri.

A oftat, a închis ochii. Nu mai avea deloc putere.

Pe cer, ceva s-a rupt cu un zgomot puternic. Dacă până atunci ploua doar mărunt, acum s-a pornit un adevărat potop.

S-a repezit spre ușa cavoului, a tras de ea și aceasta s-a deschis cu un scârțâit.

— Iertați-mă, vă rog, o să stau doar puțin să mă încălzesc.

S-a așezat direct pe podea. A lăsat ușa întredeschisă, măcar pentru puțină lumină, fiindcă locul era sinistru.

În liniștea deplină, ceva a început să vibreze și să mormăie lângă ea.

Olesea s-a speriat și a privit în jur.

Pe jos se învârtea un telefon frumos, scump. L-a luat în mână.

Mintea i-a zburat imediat la acele emisiuni în care morții sunau din lumea de dincolo.

— Alo, — a spus ea cu o voce răgușită, atât de răgușită încât s-a speriat și ea însăși.

De partea cealaltă, tăcere.

— Alo?

— Bună ziua, este telefonul meu. L-am pierdut ieri pe undeva.

— Da, tocmai l-am găsit.

— Unde sunteți? Îmi înapoiați telefonul? Vă plătesc, am lucruri foarte importante în el.

— Sunt… în cimitir.

— În cimitir?! La naiba, am trecut ieri pe acolo să iau niște măsurători și am pus telefonul pe ușă.

Unde anume în cimitir?

— Eu… e un cavou aici, sunt înăuntru.

Pauză de partea cealaltă.

— Nu înțeleg, sunteți în interiorul cavoului?

— Da, îmi e foarte frig… mă simt rău.

Alicia a scăpat telefonul și a închis ochii.

Cineva o scutura cu putere.

— Domnișoară, domnișoară, treziți-vă!

A deschis ochii cu greu.

— Andriușa? Andriușenka, ești viu? Știam eu că a fost o greșeală…

Bărbatul care stătea ghemuit în fața ei nu mai era Andrei. O privea sever și a întrebat:

— Sunteți Olesea?

Ea a dat din cap disperată.

— Andrei… tocmai era aici, Andrei…

Bărbatul a ridicat-o brusc în picioare.

— Puteți merge?

Apoi privirea lui a coborât spre burta ei și a văzut că Olesea era însărcinată.

— La naiba…

Olesea a început să se prăbușească încet.

Tremura atât de tare încât lui Dmitri i s-a făcut frică.

Nu și-ar fi imaginat niciodată că acea Olesea „de pe altă lume”, despre care fratele lui îi povestise atât de mult când plecase spre casă, chiar există.

Sau, mai bine zis, nu crezuse că era ceva serios. Andrei era o fire romantică.

Și iată că Olesea există — și a venit la mormântul lui.

Dima a ridicat-o în brațe și a dus-o la mașină.

De îndată ce a așezat-o înăuntru, a luat telefonul.

— Mamă, sunt la mormântul lui Andrei și am găsit-o pe fata lui.

Se pare că nu glumea. Și este însărcinată.

— Însărcinată? Cu copilul lui Andrei?

— Aparent, da.

— Atunci adu-o aici, trebuie să lămuresc totul.

— Mamă, ea… adică… e inconștientă. Cred că a înghețat și s-a îmbolnăvit.

— Du-o la Serghei Sergheevici, la clinică. Îl sun eu imediat și vin și eu.

Nina Nikolaevna fusese întotdeauna o femeie cu caracter de fier.

Cum altfel să fii, dacă soțul îți moare devreme și îți lasă un business aproape falimentar și doi băieți?

O femeie „normală” ar fi jelit, dar ea și-a suflecat mânecile și a luptat pentru viitorul copiilor.

Desigur, și ea a suferit, și a plâns — dar doar când nu o vedea nimeni, adică noaptea.

Moartea lui Andrei o dărâmase puternic, dar acum Dima o ajuta cu afacerea și putea, în sfârșit, să respire puțin.

Dar tăria ei de caracter își spusese cuvântul. Nina reușise să-și ascundă durerea.

Slăbise mult, părea mai bătrână cu zece ani, dar se ținea dreaptă, ca o statuie din piatră.

Alesia a fost dusă imediat la secție.

Dima a rămas să o aștepte pe mama lui.

Ciudat…

Auzea de atâtea ori de la fratele său cuvinte entuziaste despre câte o fată sau alta, încât și de data aceasta nu luase în serios ceea ce spusese. Dar ar fi trebuit. Acum Dima înțelegea.

De data aceasta, în vorbele lui Andrei fusese mai multă duioșie decât emfază. Dima îi spusese atunci:— Ai grijă la drum, când ajungi îmi povestești despre Alessia ta.

Fratele său fusese de acord și închisese apelul.

Nu a mai avut ocazia să vorbească vreodată cu el.

Nina Nikolaevna venea însoțită de asistente medicale. Dima chiar a zâmbit.

Mama sa știa întotdeauna cum să apară într-un fel care făcea pe toată lumea din jur să se simtă ca și cum i-ar fi fost supuși.

— Unde e Serghei?

— Aici sunt, Ninușka, — se grăbea către ea un bărbat în halat alb.

Dima știa că Serghei Sergheevici fusese îndrăgostit de mama lui toată viața. Și uneori îl cuprindea mila pentru acel om bun și inteligent.

— Așadar, nu e vorba de o hipotermie severă, mai degrabă un colaps din cauza stresului nervos. Cred că totul va fi bine.

— Serezha.

— Da, Ninușka?

— Fata e însărcinată, aparent e sănătoasă, nu bea, nu fumează.

Nina Nikolaevna s-a uitat la Dima, apoi la doctor.

— Putem să o vedem?

— Doar pentru puțin timp.

Olesea îi privea speriată pe cei care intraseră.

— Bună ziua. Eu sunt mama lui Andrei.

Fata a zâmbit slab.

— Semănați foarte mult cu el. Dar să nu vă faceți idei greșite, eu nu veneam la dumneavoastră, nu vreau nimic. Am venit doar să-mi iau rămas-bun de la Andriușa.

Nina s-a așezat, Dima a rămas în picioare lângă ea.

— Povestește-mi despre tine și fiul meu.

Când Olesea și-a terminat povestea, Nina s-a ridicat, a mers câțiva pași prin salon și s-a întors către fată.

— Spune-mi, de ce nu ai venit cu el? Așa ar fi fost firesc.

Olesea a clătinat din cap.

— Înțelegeți, vin din orfelinat. Am întâlnit prea des oameni care cred că orfelinatele scot doar bolnavi sau delincvenți. Nu știam cum veți reacționa la mine. Mi-a fost frică. Dar știam că Andrei nu m-ar fi mințit niciodată.

Nina a dat din cap.

— Prostii. Eu nu am avut niciodată astfel de prejudecăți. Ai întâlnit oamenii nepotriviți.

— Odihnește-te și revino-ți. Dimineață vin să-ți aduc ce-ți trebuie.

— Nu e nevoie, am o geantă la garderoba gării. Doar telefonul l-am pierdut.

Au mers să ia lucrurile din camera de bagaje. Nina s-a uitat la fiul ei.

— Dima, iartă-mă, dar trebuie să ne uităm prin lucrurile ei.

— Da, mamă, înțeleg.

Ea a scos un dosar cu documente.

— Bun, are carnetul de sarcină.

— Foarte bine, înseamnă că e responsabilă. Dar asta ce e?

Într-o punguță erau o hârtie și câteva fotografii. Erau poze cu Olesea și Andrei.

Nina nu mai văzuse niciodată astfel de fotografii. Și totuși, Andriușenka fusese fericit cu ea.

S-a uitat la Dima cu ochii în lacrimi.

— Trebuie să fac tot ce pot ca această fată să nu ducă lipsă de nimic și să-și poată crește copilul.

Dima a zâmbit.

— Trebuie, mamă.

Au trecut doi ani.

— Karinușka, vino repede la mine!

Nina s-a aplecat, încercând să-și prindă nepoțica.

Dar micuța deja alerga cât o țineau picioarele către bunica.

Nina a luat-o în brațe.

— Prințesa mea frumoasă!

Lângă ea, Olesea zâmbea. Locuia aproape de centrul orașului. Avea o bonă bună, iar Olesea studia Dreptul.

— Olesea, trebuie să vorbesc cu tine.

Tânăra femeie s-a încordat.

Nina nu-i spusese niciodată un cuvânt urât, dar Olesea încă se temea de ea…

— Da, Nina Nikolaevna, am doar o întrebare. Până când aveți de gând să vă chinuiți unul pe celălalt?

Dima nu mai e decât piele și os, nu doarme, nu mănâncă. Iar tu ai doar niște ochi mari și triști.

Nu înțeleg ceva. Oare oamenilor le e interzis acum să fie fericiți?

Olesea s-a înroșit.

— Ți se pare, Olea, că tu ai cincisprezece ani, iar eu șaisprezece? Hai să vorbim ca niște adulți.

— Ce se întâmplă? Nu-l iubești pe Dima?

— Ba da, îl iubesc.

— Și el te iubește pe tine.

— Dar… — Olesea și-a ridicat privirea spre ea. — Nu pot… Andrei…

Nina a întrerupt-o brusc.

— Andrei nu mai e. Și nu se va mai întoarce niciodată. Îți sunt recunoscătoare că fiul meu a fost fericit cu tine, dar… cei vii trebuie să trăiască.

— Gândește-te bine la ce ți-am spus.

Nina Nikolaevna a plecat, iar Olesea a luat telefonul. A privit mult timp ecranul, apoi a căutat contactul „Dima” și a scris:

„Sunt de acord.”