Ia-ți plodul și dispari de aici Iarna te poți muta într-un apartament comun

Afară, viscolul se dezlănțuia. Anca și-a strâns puternic fiul la piept, protejându-l de vântul necruțător. Nu avea haină de iarnă – fuseseră împinși afară așa cum erau îmbrăcați în casă, ea într-un pulover subțire și Matei în pijamale. Zăpada se depunea pe părul lor, topindu-se și transformându-se în picături reci care li se prelingeau pe gât.

— Mami, mi-e frig, tremura Matei, agățându-se de ea.

— Știu, iubitul meu, șopti Anca, încercând să-și stăpânească propria tremurătură. Vom găsi un loc cald.

Privind în jurul curții blocului, Anca încercă să-și ordoneze gândurile. Unde ar putea merge la ora aceasta târzie, în mijlocul unei furtuni de zăpadă? Scoase telefonul din buzunar – avea doar 15% baterie și niciun portofel. Gabriel nu-i lăsase timp să ia nimic.

— Trebuie să mergem la Maia, decise ea brusc.

Maia, cea mai bună prietenă a ei din copilărie, locuia la patru străzi distanță. Nu se mai văzuseră de câteva luni – Gabriel nu-i permitea să-și vadă prietenii, insistând că aceștia „îi băgau idei în cap”.

Își înfășură brațele în jurul fiului său și, cu capul plecat împotriva vântului, începură să înainteze prin nămeți. Orașul părea pustiu, doar câteva mașini treceau ocazional, farurile lor creând conuri de lumină în întunericul alb. Anca simțea cum picioarele i se înțepenesc de frig, iar pantofii subțiri erau complet uzi. Dar trebuia să meargă mai departe, pentru Matei.

După ce păruse o eternitate, ajunseră în sfârșit la blocul Maiei. Cu degetele amorțite, Anca apăsă pe interfon.

— Cine e? răsună vocea somnoroasă a Maiei.

— Eu sunt, Anca… cu Matei. Te rog, lasă-ne să intrăm.

Interfonul bâzâi imediat, și ușa se deschise. Urcară împleticindu-se cele trei etaje, iar Maia îi aștepta în pragul ușii, în halat, cu ochii mari de îngrijorare.

— Dumnezeule mare! Ce s-a întâmplat?

În momentul în care intrară în căldura apartamentului, Anca simți cum genunchii i se înmoaie. Toată puterea care o ținuse până atunci se evaporă, și lacrimi fierbinți începură să-i curgă pe obraji.

— Ne-a dat afară, reuși ea să spună. Gabriel ne-a aruncat în stradă.

Maia nu mai puse întrebări. Se mișcă repede, aducând prosoape uscate, haine călduroase pentru amândoi și pregătind ceai fierbinte. Îl culcă pe Matei în dormitorul ei, unde băiețelul adormi aproape imediat, epuizat de traumă și de frig.

La masa din bucătărie, cu mâinile încălzite în jurul unei cești de ceai, Anca îi povesti totul – despre schimbarea lui Gabriel în ultimii ani, despre certurile tot mai violente, despre Petra, despre cum o izola treptat de familie și prieteni.

— De ce nu mi-ai spus? întrebă Maia, strângându-i mâna. Te-aș fi ajutat.

— Mi-era rușine, șopti Anca. Și frică. Gabriel a amenințat că îmi va lua copilul dacă îl părăsesc.

— Nu poate face asta, spuse Maia ferm. Și ce-a făcut în seara asta… asta e abuz, Anca. Ar trebui să-l raportezi la poliție.

Anca clătină din cap, speriată.

— Nu pot. Ce se va întâmpla cu Matei? Și doamna Elena e încă acolo, bolnavă…

— Trebuie măcar să înregistrăm ce s-a întâmplat, insistă Maia. Altfel, ar putea să pretindă că tu ai plecat de bunăvoie, că l-ai „abandonat” pe Matei. Îl cunosc pe Gabriel; va încerca să răstoarne situația.

După o lungă discuție, Anca acceptă în cele din urmă. A doua zi dimineață, după ce s-au odihnit, Maia o însoți la secția de poliție, unde un ofițer le ascultă povestea cu expresie gravă.

— Doamnă, spuse el după ce Anca termină, ceea ce descrieți este un caz clar de violență domestică. Puteți depune o plângere oficială, și vom emite un ordin de protecție împotriva soțului dumneavoastră.

Anca se uită la Maia, care îi făcu încurajator din cap.

— Vreau să depun plângere, spuse ea cu o voce care o surprinse prin fermitatea ei. Și vreau să mă întorc acasă pentru lucrurile noastre. Și pentru soacra mea.

După ce formularele au fost completate, un echipaj de poliție le însoți înapoi la apartament. Anca tremura când ofițerul sună la ușă, dar nu Gabriel deschise, ci doamna Elena, cu fața palidă și ochii roșii de plâns.

— Anca! exclamă ea, întinzând brațele. M-am temut atât de mult pentru voi!

Fiul ei nu era acasă – plecase în zori, luând mașina și multe dintre lucrurile sale personale.

Sub supravegherea polițiștilor, Anca își adună hainele, documentele importante și lucrurile lui Matei. Doamna Elena insistă să vină și ea.

— Nu mai rămân acolo, spuse ea ferm. Locul meu e lângă tine și nepotul meu. Gabriel s-a schimbat prea mult; nu-l mai recunosc.

În următoarele săptămâni, viața se transformă radical. Cu ajutorul Maiei și al unui avocat pro-bono, Anca obținu custodia temporară a lui Matei și ordinul de protecție împotriva lui Gabriel. Găsi un loc de muncă la o librărie din apropiere și începu să caute un apartament mic pentru ei trei.

Gabriel încercă să o contacteze de câteva ori, alternând între amenințări și scuze, dar ea rămase fermă. Când primele flori de primăvară începură să apară, Anca simți că și în viața ei încolțea ceva nou – speranța.

Într-o seară de aprilie, în timp ce pregăteau cina împreună în bucătăria micuță a Maiei, doamna Elena o privi pe Anca cum tăia legumele.

— Știi, spuse ea încet, niciodată nu mi-am imaginat că fiica mea va fi mai puternică decât fiul meu.

Anca o privi surprinsă.

— Ce vrei să spui?

— Te consider fiica mea, Anca, zâmbi bătrâna. Și sunt atât de mândră de tine. Ai avut curajul pe care Gabriel nu l-a avut niciodată – curajul de a recunoaște când ceva e greșit și de a schimba situația.

Matei intră în bucătărie, ținând un desen colorat.

— Uite, mami! Am desenat casa noastră nouă!

Anca privi desenul – o casă mică, înconjurată de flori, cu trei figuri zâmbitoare în fața ei: o femeie înaltă, un băiat și o bătrână.

— E perfect, șopti ea, simțind un nod în gât. Exact așa va fi.

Afară, ultimii fulgi de zăpadă se topeau, făcând loc primăverii. Iarna grea trecuse, iar Anca știa că, indiferent ce provocări ar urma, nu va mai sta niciodată tremurând în frig, speriată să-și facă auzită vocea. Această furtună o făcuse mai puternică, nu mai fragilă.

Și pentru prima dată după mulți ani, știa că e cu adevărat acasă – nu într-un loc, ci în mijlocul acestei familii mici și unite pe care avea curajul să o protejeze cu orice preț.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.