O mămică foarte tânără a fost dată afară din casă de părinți dar a fost salvată de o bătrânică tare ciudată Ce s-a întâmplat dupa asta încă îi face pe oameni să-și ducă mâna la inimă

…Și doar își făceau cruce când treceau pe lângă căsuța aceea ascunsă printre copaci. Pentru că era ceva acolo… ceva ce nu puteai pune în cuvinte. Ori poate, dimpotrivă, era prea mult din acel „ceva”.

Dimineața a venit liniștit. Soarele s-a furișat rușinos pe la ferestre cu razele lui, iar căldura, abia simțită peste noapte, a umplut camera până la refuz. Olena s-a trezit cu miros de pâine proaspăt coaptă și cu mișcarea ușoară a fetiței pe pieptul ei — dormea liniștită, pentru prima dată de la seara aceea îngrozitoare.

— Hai, scumpă, ridică-te — i-a spus bunica, cu glas blând. — Mănâncă, prinde putere.

Olena s-a ridicat, a înfășurat copilul în pătură și a simțit că ceva s-a schimbat în ea. Disperarea de ieri s-a dus — rămăsese oboseala, dar fără urmă de panică. S-a uitat la bătrână — stătea la masă și sorta ierburi, ca o vrăjitoare pricepută.

— Cine sunteți?.. — a întrebat Olena, stânjenită.

— Nu mai contează să știe lumea cine sunt, — a zâmbit bătrâna. — Dar odată mi se zicea Domna. Oamenii veneau la mine cu durerea lor. Uneori cu lucruri necurate, alteori cu blesteme.

Olena și-a strâns copilul la piept, suspicioasă. Bătrâna a observat.

— Nu te teme. Nu-ți sunt dușman. Doar că viața m-a învățat să citesc urmele din sufletul omului. Și sufletul tău… e plin de sânge și lacrimi. Dar nu-i frânt. Și asta înseamnă că nu e totul pierdut.

După micul dejun, Domna a scos o cutie învelită într-un prosop și a pus-o în fața fetei.

— Aici e ceva. Pentru tine. Din trecut. Și pentru viitor.

Olena a deschis cutia — înăuntru erau fotografii vechi, o cruciuliță de argint, scrisori îngălbenite de timp… Iar printre ele — una, scrisă cu un scris ordonat:

„Pentru nepoata mea, pe care poate n-o voi vedea niciodată…”

Olena a încremenit. Mâinile îi tremurau. A citit:

„Dacă citești asta, înseamnă că m-ai găsit. Înseamnă că drumul tău te-a adus la ușa mea. Am știut de mult că fiica mea mă va tăia din viața ta. Îi era rușine de ‘fama mea de vrăjitoare’, deși ea însăși a venit pe lume doar datorită rugăciunilor și plantelor mele.

Dar am știut: într-o zi va trebui să las o urmă. Pentru că, dacă ești ca mine, n-ai să poți trăi ca toți ceilalți. O să simți, o să vezi, o să visezi ce urmează.

Și dacă viața te va doborî — eu îți dau puterea să te ridici.

Nu te teme de durere. Nu fugi de lacrimi. Copilul tău e cheia ta. Iar tu ești puntea dintre lumi. Și nu ești singură. Niciodată.”

— Asta… — a încercat Olena să spună, dar glasul i s-a frânt.

— Fiica mea. Mama ta, — a dat Domna din cap. — Te-a alungat, așa cum și pe mine m-a alungat odată. N-a fost în stare să accepte adevărul. Nici despre ea. Nici despre noi.

Olena se uita la bătrână — femeia pe care n-o cunoscuse niciodată, dar care brusc devenise singura în care putea avea încredere.

— Și eu… ce fac acum? — a întrebat încet.

— Trăiești. Și ții minte. Că puterea ta nu stă în faptul că nu cazi. Ci că te ridici de fiecare dată.Și încă ceva… — bunica s-a apropiat, a pus mâna pe copila ei. — E specială. Deja o văd. Va fi puternică. Dar tu trebuie s-o înveți să fie bună.

Au trecut câteva săptămâni.

Zăpada se topea. Pădurea se trezea. Iar în căsuța dintre copaci răsunau primele râsete de copil.

Olena a rămas. O ajuta pe bunică, învăța să culeagă ierburi, să rostească rugăciuni, să citească semnele. Uneori veneau oameni la ele — unii cu boli, alții cu dureri. Și toți plecau cu o speranță.

Se zvonea iar despre ea. Dar de data asta — de bine. Lumea șoptea: „Cea care a dormit sub blestem, acum e o păzitoare. Și aduce lumină acolo unde-i umbră…”

Iar Olena?

Nu mai era fata alungată.

Era Cea Care Primește.

Cea Care Vindecă.

Cea Care A Iertat. Chiar și pe cei care nu i-au cerut iertare.

Într-o zi, pe cărare a apărut o siluetă cunoscută — o femeie, cu fire albe la tâmple și cu privirea frântă.

— Olena…

Fata a tăcut.

— Iartă-mă… — a șoptit mama ei. — Am fost slabă. Și mi-a fost mai frică de rușine decât de tine.

Olena s-a apropiat, i-a privit ochii. Nu era ură acolo, nici reproș. Doar oboseală… și liniște.

— Te-am iertat de mult, — i-a spus. — Dar de acum fiecare are drumul ei.

Și s-a întors înapoi în casă. Acolo unde plângea fiica ei, cerând atenție. Acolo unde bătrâna bunică fierbea ceai cu cimbru. Acolo unde nu mai era frică.

Pentru că acum avea o Casă.

A ei.

Pentru totdeauna.