O bătrânică a adăpostit un băiat care nu avea unde să doarmă. Iar noaptea a văzut cum se furișează spre patul ei și a înlemnit când a văzut ce a început să facă

În acel moment, el a îngenuncheat lângă patul ei. Fața lui era în umbră, dar Nadia putea simți privirea lui îndreptată asupra ei. Cu o mișcare lentă, băiatul a pus obiectul mic pe noptiera de lângă pat. Era un pahar cu apă.

„Bunicuțo,” a șoptit el atât de încet încât abia se auzea. „Știu că nu dormi. Respirația ta s-a schimbat când am intrat.”

Nadia a deschis ochii complet, întâlnind privirea lui Ilie. În ochii lui nu era răutate sau amenințare, ci o tristețe adâncă, amestecată cu recunoștință.

„De ce te furișezi noaptea în camera mea?” l-a întrebat ea, încercând să-și calmeze bătăile inimii.

„Bunica mea…” a început el, vocea tremurându-i ușor. „Bunica mea, înainte să moară, mereu spunea că noaptea e cel mai greu. Că setea vine când nu te aștepți și că un pahar cu apă lângă pat e cel mai de preț lucru când ești bătrân.”

O lacrimă a alunecat pe obrazul lui, strălucind în lumina slabă care pătrundea prin fereastra dormitorului.

„N-am putut să-i aduc un pahar cu apă în ultima ei noapte. Nu eram acolo. Iar când am ajuns, era prea târziu.”

Nadia s-a ridicat încet, emoționată de gestul băiatului. A luat paharul cu apă și a băut o înghițitură, apoi i-a făcut semn să se așeze pe marginea patului.

„Ilie, cine ești tu cu adevărat? Ce s-a întâmplat cu tine?”

Băiatul a tăcut câteva clipe, apoi a început să vorbească, ca și cum un baraj s-ar fi rupt în interiorul lui.

„Am avut o familie cândva. Tata, mama, bunica și eu. Trăiam modest, dar fericiți. Tata lucra la fabrica de mobilă, mama era învățătoare la școala din sat. Apoi totul s-a năruit într-o singură noapte.”

Vocea lui tremura, dar continua să povestească, privind undeva în gol.

„Un incendiu… Au încercat să-i salveze pe vecini, dar tavanul s-a prăbușit. Am pierdut totul într-o clipă. Casa, părinții… Doar bunica a supraviețuit, pentru că era în spital în acea noapte. Iar eu eram la un prieten.”

Nadia și-a stăpânit cu greu lacrimile. Suferea pentru acest băiat care pierduse atât de mult.

„Bunica m-a crescut singură după aceea. Trăiam din pensia ei mică. Iar când a murit anul trecut, n-am mai avut pe nimeni. Apartamentul era închiriat, nu era al nostru. Am încercat să mă descurc singur, am lucrat unde am putut, dar în ultimele luni a fost tot mai greu.”

În camera scăldată în semiîntuneric, Nadia și Ilie au rămas tăcuți pentru câteva momente. Apoi, spre surprinderea ei, băiatul a continuat:

„Știți, am încercat să fur ieri. La piață, un portofel. Eram disperat, nu mâncasem de două zile. Dar n-am putut s-o fac. Mâna mea pur și simplu a refuzat să se miște. Parcă bunica mea era acolo, privind dezaprobator. Și apoi v-am văzut pe dumneavoastră la biserică și…”

Vocea i s-a stins. Nadia a întins mâna și i-a atins ușor obrazul.

„Și acum? Ce vrei să faci cu viața ta, Ilie?”

„Vreau să termin liceul. Mai am un an. Apoi poate la facultate, dacă aș putea găsi o bursă. Îmi plac matematica și fizica. Bunica spunea mereu că am minte bună.”

Nadia s-a gândit la fiul ei, care ar fi avut acum aproape vârsta lui Ilie. L-a pierdut într-un accident de mașină cu zece ani în urmă, împreună cu nora ei. De atunci trăise singură, cu fotografia lui pe peretele din sufragerie și cu amintirile care o bântuiau.

„Ilie,” a spus ea, hotărâtă. „Nu vreau să stai aici doar temporar. Vreau să rămâi. Să termini liceul, să mergi la facultate. Casa asta e prea mare pentru o bătrână singură. Iar eu… eu am nevoie de cineva care să-mi aducă un pahar cu apă noaptea.”

Băiatul a privit-o nevenindu-i să creadă, ochii lui umplându-se de lacrimi.

„De ce faceți asta pentru mine? Nici măcar nu mă cunoașteți.”

„Te cunosc suficient,” a răspuns ea blând. „Ești un băiat bun, care a trecut prin multe. Și poate că Dumnezeu ne-a adus împreună pentru că ambii aveam nevoie unul de celălalt.”

În acea noapte, Nadia a adormit mai liniștită decât în ultimii zece ani. Iar Ilie a vegheat lângă patul ei pentru o vreme, asigurându-se că paharul cu apă era la îndemână.

Dimineața, Nadia s-a trezit cu mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. În bucătărie, Ilie pregătise micul dejun, folosind puținele provizii pe care le găsise în frigider.

„Am vrut să vă mulțumesc,” a spus el timid. „Pentru tot.”

„Mulțumește-mi având grijă de tine și făcându-ți bunica mândră,” a răspuns Nadia, zâmbind. „Acum, hai să mâncăm, și apoi să mergem împreună să-ți luăm lucrurile și să vedem ce mai ai nevoie pentru școală.”

În lunile care au urmat, casa Nadiei s-a umplut din nou de viață. Ilie era un elev silitor și, cu sprijinul ei, a reușit să recupereze materiile la care rămăsese în urmă. Vecinii, care la început au privit cu suspiciune prezența băiatului, au ajuns să-l aprecieze pentru felul în care o ajuta pe Nadia cu cumpărăturile, curățenia și toate treburile mai grele din casă.

Într-o seară de duminică, în timp ce împărțeau o prăjitură făcută de Nadia, Ilie a adus un plic și l-a pus pe masă.

„Ce e asta?” a întrebat bătrâna, punând ochelarii.

„Am fost acceptat la Facultatea de Inginerie,” a spus el, un zâmbet larg luminându-i fața. „Cu bursă completă.”

Nadia a sărit de pe scaun și l-a îmbrățișat, lacrimile de bucurie curgându-i pe obraji.

„Știam eu! Știam că poți! Bunica ta ar fi atât de mândră de tine!”

„Nu doar bunica mea,” a răspuns Ilie, strângând-o în brațe. „Ci și a doua mea bunică.”

În acea noapte, ca în fiecare noapte de când venise în casa ei, Ilie a pus un pahar cu apă proaspătă pe noptiera Nadiei. Dar de data aceasta, a adăugat lângă el și un bilețel pe care scria simplu: „Mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața.”

Bătrâna a adormit cu un zâmbet pe buze, știind că gestul acelei nopți, când a deschis ușa casei și a inimii sale unui străin, a fost binecuvântat cu cea mai neașteptată și prețioasă răsplată: o nouă familie.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.