L-AM URMĂRIT PE IUBITUL MEU ȘI L-AM VĂZUT DĂRUIND UN INEL SURORII MELE ÎNTR-O CAFENEA.

„Ce se întâmplă aici?” am strigat, făcând ca toți clienții cafenelei să se întoarcă spre mine.

Lucian și sora mea, Adriana, s-au desprins brusc din îmbrățișare, privindu-mă cu ochii larg deschiși. Pe fața lui Lucian se citea șocul, iar Adriana părea îngrozită.

„Elena!” a exclamat Lucian, încercând să-și revină. „Ce faci aici?”

„Asta ar trebui să te întreb eu!” am răspuns, simțind cum îmi tremură tot corpul. „Te-am urmărit. V-am urmărit pe amândoi. De câte ori v-ați întâlnit în secret? Credeați că nu voi afla niciodată?”

Adriana a făcut un pas în față, ținând încă cutiuța cu inelul în mână. „Elena, nu e ceea ce crezi.”

„Nu? Atunci ce este? Iubitul meu îți oferă un inel, iar tu țipi de bucurie și-l îmbrățișezi. Ce altceva ar putea fi?” Vocea mea se frângea, iar lacrimile începeau să-mi curgă pe obraji.

Câțiva clienți șușoteau între ei, iar barista se uita stânjenită la noi. Lucian s-a uitat în jur, apoi m-a apucat ușor de braț.

„Hai să vorbim afară,” a spus el cu voce joasă. „Te rog.”

Am ieșit din cafenea, toți trei, și ne-am oprit într-un colț mai liniștit al străzii. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât credeam că mi se va sparge pieptul. Cinci ani de relație, toate planurile noastre, toate visele noastre… totul se prăbușea în fața ochilor mei.

„Elena,” a început Lucian, „nu e ceea ce crezi. Chiar deloc.”

„Atunci explică-mi,” am cerut eu, încrucișându-mi brațele.

Adriana a deschis cutiuța și mi-a arătat inelul. Era frumos, cu un diamant strălucitor în centru, exact genul de inel pe care mi-l dorisem mereu.

„Inelul nu e pentru mine,” a spus ea încet. „E pentru tine.”

Am clipit confuză. „Pentru mine? Dar… de ce ți l-ar da ție?”

Lucian a oftat adânc. „Voiam să fie o surpriză. L-am cumpărat acum două săptămâni, dar nu eram sigur dacă ți-ar plăcea. Știam că tu și Adriana aveți gusturi similare, așa că am rugat-o să mă ajute.”

„Dar l-ai auzit spunându-i mamei că nu e sigur că ești pregătită pentru copii,” a adăugat Adriana. „Așa că am venit cu ideea asta. Ne-am întâlnit de câteva ori ca să discutăm cum ar trebui să-ți ceară mâna, ce fel de inel ai prefera… și astăzi mi-a arătat inelul final.”

M-am uitat la amândoi, nevenindu-mi să cred. „Deci toate acele întâlniri secrete…?”

„Pentru a planifica cererea în căsătorie,” a confirmat Lucian. „Voiam să fie perfectă. Adriana mi-a spus toate lucrurile pe care le iubești, toate locurile tale preferate.”

„Și chiar ai crezut că te înșel cu propria ta soră?” a adăugat el, părând ușor rănit.

M-am simțit brusc ridicolă și vinovată. Gelozia mea irațională, suspiciunile mele… totul fusese complet greșit.

„Dar ce e cu povestea despre copii?” am întrebat, încă confuză. „L-am auzit pe Lucian spunându-i mamei că nu crede că sunt pregătită.”

Adriana și Lucian au schimbat priviri.

„Nu ai auzit întreaga conversație,” a explicat Lucian, luându-mă de mână. „I-am spus mamei tale că am ezitat să-ți cer mâna pentru că nu eram sigur dacă ești pregătită pentru copii imediat după căsătorie. Voiam să ne bucurăm de timp împreună înainte să întemeiăm o familie, dar nu știam dacă ești de acord.”

„Și mama ce a spus?” am întrebat, simțindu-mă tot mai stânjenită de comportamentul meu.

„A spus că ar trebui să vorbesc direct cu tine despre asta,” a răspuns el, zâmbind ușor. „Și avea dreptate.”

„Deci toată această poveste a fost din cauza unei neînțelegeri?” am întrebat, încă șocată.

„Da,” au răspuns amândoi în același timp.

Adriana mi-a pus cutiuța cu inelul în mână. „E al tău. Și-mi pare rău pentru secretomania noastră. Voiam doar să te ajutăm să ai parte de momentul perfect.”

Am deschis din nou cutiuța și am privit inelul, de data aceasta cu alți ochi. Era într-adevăr minunat. Și fusese ales pentru mine, nu pentru sora mea.

„Ei bine,” a spus Lucian, părând brusc nervos, „asta nu e exact modul în care plănuisem să fac asta, dar…” S-a lăsat într-un genunchi chiar acolo, pe trotuar, și mi-a luat mâna. „Elena, te iubesc mai mult decât pot exprima în cuvinte. Ultimii cinci ani au fost cei mai fericiți din viața mea. Vrei să-mi faci onoarea de a fi soția mea?”

Trecătorii s-au oprit să privească, zâmbind la scena romantică care se desfășura în fața lor. Mi se tăiase respirația, iar lacrimile mele de furie se transformaseră în lacrimi de bucurie.

„Da,” am șoptit, apoi mai tare: „Da! Bineînțeles că da!”

Lucian mi-a pus inelul pe deget, s-a ridicat și m-a sărutat, în timp ce oamenii din jurul nostru aplaudau. Adriana zâmbea larg, cu lacrimi în ochi.

După ce mulțimea s-a împrăștiat, am îmbrățișat-o strâns pe sora mea.

„Îmi pare atât de rău că am crezut… îmi pare rău că te-am suspectat,” i-am șoptit la ureche.

„E în regulă,” a răspuns ea, râzând ușor. „E un fel de compliment că ai crezut că aș putea să ți-l fur. Dar serios, Elena, niciodată nu ți-aș face una ca asta.”

În acea seară, când ne-am întors acasă, am avut o discuție lungă și sinceră cu Lucian despre viitorul nostru, despre copii și despre planurile noastre. Am realizat că trebuie să comunicăm mai bine, să ne împărtășim visele și temerile fără să presupunem lucruri despre celălalt.

Mama a fost încântată când i-am dat vestea, deși nu părea deloc surprinsă.

„Știam că asta se va întâmpla,” a spus ea, zâmbind. „Doar că nu mă așteptam la atâta dramă!”

Am râs toți trei, iar eu mi-am privit inelul strălucind în lumina lămpii. Uneori, ceea ce pare a fi cea mai mare trădare se poate dovedi a fi cel mai dulce cadou. Și uneori, trebuie doar să ai încredere în oamenii pe care îi iubești, chiar când totul pare să indice contrariul.

Peste șase luni, în ziua nunții mele, am stat împreună cu Adriana în camera miresei, în timp ce ea mă ajuta să-mi aranjez voalul.

„Îți mai amintești ziua aceea la cafenea?” a întrebat ea, zâmbind.

„Cum aș putea uita?” am răspuns, roșind. „Cea mai jenantă reacție exagerată din viața mea.”

„Și totuși, într-un fel ciudat, a fost perfectă,” a spus ea. „Pentru că dragostea adevărată trece peste neînțelegeri, gelozie și frici. Iar tu și Lucian aveți parte de dragostea aceea.”

Am îmbrățișat-o strâns, recunoscătoare pentru înțelepciunea ei și pentru rolul pe care l-a jucat în povestea noastră de dragoste. Și când am pășit spre altar câteva minute mai târziu, privirea lui Lucian mi-a confirmat tot ce trebuia să știu: uneori, cele mai frumoase povești de iubire încep cu o neînțelegere.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.