La rugămintea mamei de a o ajuta fiul a răspuns Nu îți datorez nimic

Imediat după conversația dureroasă, Oxana Petrivna a rămas nemișcată la masa din bucătărie, privind în gol. Cei cincizeci și patru de ani ai săi parcă o apăsau acum cu toată greutatea lor. După moartea soțului, acum șapte ani, se bazase din ce în ce mai mult pe ajutorul fiilor ei. Taras, mezinul, locuia cel mai aproape – la doar câteva străzi distanță. Dar de când se căsătorise cu Olga, relația lor se deteriorase vizibil.

Apelul scurt la fiul cel mare, Victor, s-a dovedit la fel de neproductiv. El era plecat în delegație și nu putea veni până săptămâna viitoare. Deși a vorbit mult mai frumos decât nora lui Taras, rezultatul a fost același – nimeni nu putea sau nu voia să o ajute.

Oxana Petrivna și-a șters o lacrimă solitară și s-a ridicat hotărâtă. Se simțea umilită și abandonată, dar nu putea să rămână așa. A sunat la firma de livrare și a cerut amânarea pentru ziua următoare. Apoi a numărat economiile ei modeste – banii pe care îi pusese deoparte pentru „zile negre”. Părea că ziua aceea sosise.

A deschis laptopul vechi, primit în dar de la Victor acum câțiva ani, și a început să caute.

La ora șapte dimineața, soneria apartamentului a început să sune insistent. Pe palier stăteau patru bărbați voinici în uniforme albastre, cu o dubă parcată în fața blocului.

„Bună dimineața, doamnă Kovaltciuk? Suntem de la compania ‘Relocări Rapide’. Avem o comandă pentru astăzi,” a spus cel mai în vârstă dintre ei, verificând un document.

Oxana Petrivna i-a întâmpinat cu un zâmbet calm. Era deja îmbrăcată și pregătită.

„Da, vă mulțumesc că ați venit. Vă rog să începeți cu mașina de spălat din baie, este foarte grea.”

În două ore, apartamentul ei de trei camere a fost complet golit. Mobila, electrocasnicele, cutiile cu haine și obiecte personale – totul a fost încărcat cu grijă în camionul mare. Oxana Petrivna a făcut o ultimă verificare a apartamentului gol, apoi a închis ușa și a predat cheile administratorului blocului.

„Sunteți sigură, Oxana Petrivna? După atâția ani…” a întrebat acesta, privind-o cu îngrijorare.

„Absolut sigură, Mihail Stepanovici. Am luat decizia cea mai bună pentru mine.”

Telefonul lui Taras a început să sune la ora opt și jumătate. Era administratorul blocului în care locuia mama sa.

„Taras Alexandrovici, bună dimineața. Mă scuzați că vă deranjez, dar mama dumneavoastră m-a rugat să vă anunț că a predat apartamentul.”

„Cum adică a predat apartamentul?” a întrebat Taras nedumerit, în timp ce Olga se trezea lângă el, întrebând somnoros ce se întâmplă.

„A plecat. Cu toate lucrurile. A venit o firmă de relocări și a golit complet apartamentul. Mi-a lăsat cheile și documentele de predare.”

„Dar… unde s-a dus?” a bâlbâit Taras, simțind cum îl cuprinde panica.

„Nu mi-a spus. Doar mi-a lăsat acest plic pentru dumneavoastră și fratele dumneavoastră.”

Taras a sărit din pat și s-a îmbrăcat în grabă, ignorând întrebările tot mai agitate ale Olgăi. În douăzeci de minute, a ajuns la blocul mamei sale. Administratorul i-a înmânat un plic simplu, alb.

Cu mâini tremurânde, Taras a desfăcut plicul. Înăuntru era un document oficial și o scrisoare scrisă de mână.

„Ce scrie acolo?” a întrebat Victor, care tocmai sosise și el, alarmat de apelul fratelui său.

Taras a citit cu voce tare, simțind cum i se usucă gura:

„Dragii mei fii,

Întrucât bătrânețea mea este problema mea, așa cum mi s-a amintit ieri, am decis să nu vă mai împovărez cu existența mea. Am vândut apartamentul în care v-ați născut și ați crescut amândoi. Documentele oficiale sunt atașate – apartamentul a fost vândut familiei Novak pentru suma de 85.000 de euro.

Am folosit o parte din bani pentru a-mi cumpăra o căsuță mică la țară, la 200 de kilometri de oraș. Restul banilor îi voi folosi pentru bătrânețea mea, astfel încât să nu mai fiu nevoită să cer ajutor de la nimeni.

Nu vă faceți griji pentru mine. După cum bine știți, am crescut la țară și știu cum să mă descurc. Poate că nu am lucrat niciodată într-un birou, dar am muncit toată viața mea pentru familia noastră.

Cu dragoste, Mama voastră, care nu vă mai datorează și nici nu vă mai cere nimic.”

Taras a lăsat scrisoarea să-i cadă din mâini, simțind cum îl cuprinde un val de rușine și regret. Lângă el, Victor stătea nemișcat, cu ochii în lacrimi.

„Ce am făcut?” a șoptit Taras. „Ce i-am făcut?”

Într-o căsuță mică din satul Bereza, Oxana Petrivna stătea pe veranda ei nouă, privind apusul. Casa era modestă dar cochetă, cu un mic teren în jur unde plănuia să-și facă o grădină. Mașina de spălat nouă fusese deja instalată, iar micul ei mobilier aranjat exact cum își dorise.

Pentru prima dată în mulți ani, se simțea liberă. Liberă de cereri neîmplinite, de priviri dezaprobatoare, de sentimentul constant că este o povară. Telefonul ei nou suna insistent – era al cincilea apel de la Taras în ultima oră. Lângă el, era telefonul vechi, cu douăsprezece apeluri pierdute de la Victor.

Cu un zâmbet trist, Oxana Petrivna a închis ambele telefoane și s-a întors în casă. Mâine va fi o zi nouă – prima zi din restul vieții ei. O viață în care nimeni nu-i va mai spune vreodată: „Nu îți datorez nimic!”

Șase luni mai târziu, o mașină a oprit în fața casei din Bereza. Taras a coborât, privind cu uimire la transformarea locului. Grădina înflorea, casa fusese proaspăt vopsită, iar o mică seră strălucea în soarele de vară.

A bătut sfios la ușă, ținând în mână un buchet de flori – trandafirii preferați ai mamei sale. Când ușa s-a deschis, a rămas uimit. Oxana Petrivna arăta diferit – mai tânără, mai odihnită, cu părul proaspăt tuns și un zâmbet senin pe buze.

„Mama,” a șoptit el, simțind cum i se pune un nod în gât.

„Taras,” a răspuns ea simplu, dar nu s-a dat la o parte din ușă.

„Pot… pot să intru?”

Oxana Petrivna l-a privit lung, apoi a deschis ușa mai larg.

„Bineînțeles. Tocmai am făcut niște prăjitură. Dar mai întâi spune-mi – ai venit singur sau cu un motiv anume?”

Taras a lăsat capul în jos, încă ținând buchetul.

„Am venit să-mi cer iertare. Și să-ți spun că te iubesc.”

Oxana Petrivna a luat florile și, pentru prima dată după multe luni, și-a îmbrățișat fiul. Uneori, cele mai dure lecții sunt și cele mai necesare. Iar uneori, trebuie să pierzi totul pentru a câștiga respectul celor care ar trebui să te iubească necondiționat.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.