Mă îndreptam spre București am cumpărat bilete la vagonul de dormit deoarece aveam de călătorit doar o noapte.

Când mi-am găsit locul, am observat o tânără care stătea la geam. Părul ei castaniu era prins într-o coadă simplă, iar privirea era ațintită undeva departe, dincolo de peisajul care abia începea să se miște odată cu plecarea trenului. Lângă ea, pe măsuța rabatabilă, se afla o carte deschisă și o cană cu ceai din care încă se ridica abur.

— Bună ziua, am spus eu, așezându-mi valiza în spațiul de depozitare. Eu am locul de jos.

Fata și-a întors privirea spre mine și a zâmbit politicos.

— Bună ziua. Eu sunt Maria, a răspuns ea, întinzându-mi mâna. Călătoresc până la Brașov.

— Alexandru, m-am prezentat eu, strângându-i mâna. Merg până la București.

În compartiment mai erau alte patru locuri, dar deocamdată eram doar noi doi. Trenul se pusese deja în mișcare, iar roțile loveau ritmic șinele, creând acea melodie familiară a călătoriilor cu trenul.

M-am așezat pe pat și am scos din rucsac o sticlă cu apă și sandvișul pe care mi-l pregătisem pentru drum. Maria s-a întors din nou spre geam, dar de data aceasta a închis cartea.

— Călătorești des? m-a întrebat ea după câteva minute de tăcere.

— Destul de des. Lucrez ca fotograf freelancer și mă deplasez frecvent pentru diverse proiecte, am răspuns. Tu?

— Prima dată când merg la Brașov, a spus ea cu un zâmbet timid. Am un interviu pentru un post la Facultatea de Litere.

— O, ești profesoară?

— Încă nu oficial, a râs ea ușor. Tocmai mi-am terminat doctoratul în literatură medievală și acesta ar fi primul meu post adevărat.

Conversația noastră a fost întreruptă de apariția controlorului care ne-a verificat biletele. După plecarea lui, am observat cum compartimentul nostru a rămas în continuare gol. Era neobișnuit pentru o rută așa de populară.

— Se pare că avem tot compartimentul pentru noi, am remarcat.

— Da, am noroc. În general, nu dorm bine în tren când sunt mulți oameni în jur.

Pe măsură ce seara se lăsa, luminile din compartiment s-au aprins automat. Maria și-a reluat lectura, iar eu m-am uitat la câteva fotografii pe care le făcusem în ultima săptămână. După aproximativ o oră, trenul a oprit într-o gară mică. Nimeni nu a urcat în compartimentul nostru.

În jurul orei zece seara, Maria a pus cartea deoparte și a scos dintr-un rucsac mic un termometru.

— Nu mă simt foarte bine, a spus ea, măsurându-și temperatura. Am plecat de acasă deși eram puțin răcită. Sper să nu fie nimic grav.

— Ai nevoie de ceva? Poate un medicament? am întrebat, simțindu-mă îngrijorat pentru noua mea cunoștință.

— Nu, mulțumesc. Am luat deja ceva pentru febră înainte să plec. Cred că voi încerca să dorm.

Maria s-a urcat pe patul de sus, iar eu am rămas pentru încă puțin timp treaz, răsfoind un album de fotografie. Undeva în jurul orei unsprezece, am stins lumina și am încercat să adorm și eu.

M-am trezit brusc în mijlocul nopții. Ceva nu era în regulă. Am simțit o mișcare în compartiment și am deschis ochii. În lumina slabă care venea de afară, am văzut silueta Mariei care cobora cu grijă de pe patul superior. Respirația ei era greoaie și neregulată.

— Maria, ești bine? am șoptit.

— Îmi pare rău că te-am trezit, a răspuns ea cu voce slabă. Nu mă simt deloc bine. Cred că febra a crescut.

Am aprins lumina și am văzut că fața ei era palidă, cu pete roșii în obraji. Transpira abundent și abia se ținea pe picioare.

— Stai jos, i-am spus, ajutând-o să se așeze pe patul meu. Ai termometrul la tine?

A dat din cap și a arătat spre rucsacul ei. Am găsit termometrul și i l-am dat. După un minut, a verificat: 39,5 grade.

— E foarte ridicată, am spus îngrijorat. Ai vreun medicament mai puternic la tine?

— Nu, doar ce am luat deja și nu pare să funcționeze.

Am verificat telefonul: era ora 3 dimineața și nu aveam semnal. Trenul traversa o zonă muntoasă, departe de orice localitate.

— Voi căuta conductorul, poate au o trusă medicală la bord, am spus.

Am ieșit pe culoar, dar trenul părea complet adormit. Am mers în ambele direcții, dar nu am găsit niciun angajat al companiei feroviare. Era ciudat. În mod normal, ar fi trebuit să fie cel puțin un conductor de serviciu.

Când m-am întors în compartiment, Maria stătea ghemuită, tremurând. I-am oferit jacheta mea și am încercat să o ajut să se simtă mai confortabil.

— Următoarea oprire ar trebui să fie în aproximativ o oră, am spus. Poate găsim ajutor acolo.

— Mulțumesc, a șoptit ea. Îmi pare rău că îți stric călătoria.

— Nu-ți face griji pentru asta.

Am stat de vorbă pentru a-i distrage atenția de la starea în care se afla. Mi-a povestit despre studiile ei, despre pasiunea pentru literatura medievală și despre cum visase întotdeauna să predea la universitate. Eu i-am arătat câteva dintre fotografiile mele preferate și i-am povestit despre locurile pe care le vizitasem.

Timpul trecea greu, iar starea Mariei nu se îmbunătățea. Febra părea să fluctueze, dar nu scădea sub 39 de grade. Eram tot mai îngrijorat.

În cele din urmă, trenul a început să încetinească. Ne apropiam de o gară. Am privit pe geam: era o stație mică, slab iluminată, cu un singur peron. Nu părea să fie nimeni acolo la ora aceea.

— Voi coborî să caut ajutor, i-am spus Mariei. Stai aici și odihnește-te.

— Te rog, nu pleca, a spus ea, prinzându-mă de mână cu o forță surprinzătoare pentru starea în care se afla. Nu vreau să rămân singură.

Ceva în vocea ei m-a făcut să ezit. Era o teamă profundă, care părea să vină din altceva decât simpla îngrijorare legată de boală.

— Ce se întâmplă, Maria? am întrebat, simțind că ceva nu era în regulă.

A închis ochii pentru un moment, apoi a spus încet:

— Nu știu cum să îți spun asta fără să par nebună… dar acest tren… ceva nu e în regulă cu el.

— La ce te referi?

— Nu ai observat? Suntem singurii călători din acest vagon. Nu am văzut niciun controlor după ce a verificat biletele la început. Și de câte ori te uiți pe geam, vezi aceleași peisaje, de parcă ne-am învârti în cerc.

Am vrut să o contrazic, să-i spun că e doar febra care o face să aiureze, dar apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Nu văzusem pe nimeni altcineva de ore întregi, iar peisajele aveau ceva familiar, repetitiv.

Trenul s-a oprit cu un scrâșnet în mica gară. Am privit din nou pe geam. Peronul era complet gol, iar clădirea gării părea abandonată de ani de zile. Singura lumină venea de la un felinar care clipea intermitent.

— Voi coborî doar pentru un minut, am promis. Trebuie să vedem unde suntem de fapt.

Maria a dat din cap, dar ochii ei erau plini de teamă. Am deschis ușa compartimentului și am ieșit pe culoar. Era un liniște deplină. Am mers până la ușa vagonului și am coborât pe peron.

Aerul rece al nopții m-a izbit imediat. Am privit în jur: stația era abandonată, cu ferestre sparte și vegetație care creștea printre crăpăturile din beton. O tablă ruginită atârna strâmb, dar numele stației era ilizibil.

Am încercat să verific telefonul din nou: tot fără semnal. Am privit spre tren și am înghețat. Vagoanele erau vechi, mult mai vechi decât îmi aminteam. Vopseaua era scorojită, iar unele ferestre erau acoperite cu scânduri. Nu semăna deloc cu trenul modern în care crezusem că mă urcasem.

Inima a început să-mi bată cu putere. Ceva era profund în neregulă. M-am întors repede în vagon, temându-mă brusc că trenul ar putea pleca fără mine. Când am ajuns la compartimentul nostru, am deschis ușa și am rămas înmărmurit.

Maria nu mai era acolo.

— Maria? am strigat, verificând patul de sus.

Niciun răspuns. Lucrurile ei dispăruseră, de parcă nu ar fi fost niciodată acolo. Doar cartea ei rămăsese pe măsuță, cu un semn de carte la pagina la care citea.

Am luat cartea și am deschis-o la pagina marcată. Era o carte veche despre legende feroviare românești. Pagina deschisă conținea povestea unui tren care dispăruse misterios în 1957, undeva în munți. Trenul și toți pasagerii săi nu fuseseră găsiți niciodată. Conform legendei, trenul apărea din când în când, luând călători noi care nu mai ajungeau niciodată la destinație.

Mâinile au început să-mi tremure. În acel moment, trenul a început să se miște din nou, deși nu auzisem niciun semnal de plecare. Am alergat pe culoar, încercând să găsesc pe cineva, oricine, care să-mi explice ce se întâmplă.

Dar vagonul era complet gol. Trecând de la un compartiment la altul, nu am găsit nicio persoană. Când am ajuns la capătul vagonului și am deschis ușa pentru a trece în următorul, am rămas șocat. Nu exista niciun alt vagon. Doar întunericul nopții și șinele care se îndepărtau în spatele trenului.

Am încercat să mă întorc, dar ușa compartimentului nostru era acum încuiată. Prin geamul mic am putut vedea că interiorul arăta complet diferit – vechi, ponosit, ca dintr-o altă epocă.

Telefonul meu a sunat brusc, făcându-mă să tresar. Numărul era necunoscut. Cu mâini tremurânde, am răspuns.

— Alexandru, a șoptit vocea Mariei. Nu încerca să cobori din tren. Nu mai e cale de întoarcere pentru tine acum.

— Maria, unde ești? Ce se întâmplă? am întrebat, simțind cum panica mă cuprinde.

— Îmi pare rău, a continuat ea. Nu am avut de ales. Trebuia să găsesc pe cineva care să-mi ia locul. Acum ești tu pasagerul acestui tren. Cineva trebuie să rămână mereu la bord.

Apelul s-a întrerupt, iar telefonul a murit complet, deși bateria fusese plină.

M-am uitat pe geam și am văzut că trenul trecea acum prin zone pe care nu le recunoșteam, peisaje străine care nu păreau să aparțină României. Cerul avea o culoare ciudată, iar luna era mai mare decât ar fi trebuit să fie.

Am înțeles atunci că nu mai călătoream spre București. De fapt, nu mai călătoream spre nicăieri din lumea pe care o cunoșteam. Și poate că Maria avusese dreptate: poate că acest tren călătorea neîncetat, luând noi pasageri care nu mai coborau niciodată.

M-am întors în compartimentul nostru, care acum era al meu, și am deschis din nou cartea despre legende feroviare. Ultima pagină conținea o listă cu numele tuturor călătorilor dispăruți de-a lungul anilor. Ultimul nume adăugat era Maria Popescu. Și sub el, scris cu cerneală proaspătă, era numele meu: Alexandru Vasilescu.

Trenul continua să ruleze în noapte, spre o destinație pe care nu o voi afla niciodată.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.