Unde să mă duc acum. Diana ținea fetița nou-născută lângă maternitate și plângea încet

Jeep-ul negru, lucios, se opri chiar în fața ei, iar geamul șoferului coborî lin. Diana clipi prin lacrimile care încă îi umezeau ochii și încercă să vadă cine era la volan.

„Diana?” se auzi o voce de bărbat, nedumerită.

Ea își șterse repede lacrimile cu o mână, ținând cu grijă bebelușul cu cealaltă. Nu-i venea să creadă. La volan era Andrei, fostul ei coleg de facultate. Văzuse poze cu el prin social media – devenise un om de afaceri de succes, se căsătorise cu o femeie frumoasă, avea o viață perfectă. Tot ce ea nu avea.

„Andrei?” răspunse ea, încercând să-și controleze vocea tremurândă.

Bărbatul coborî din mașină și se apropie de ea. Arăta exact cum și-l amintea – înalt, bine făcut, cu aceiași ochi căprui profunzi. Dar acum purta un costum scump și părea mai matur, mai sigur pe el.

„Ce faci aici? E… copilul tău?” întrebă el, privind spre micul pachet înfășurat în pătură.

Diana dădu din cap, incapabilă să vorbească. Durerea și umilința situației în care se afla o copleșiră din nou.

„E totul în regulă? Unde e… tatăl?”

O nouă lacrimă se prelinse pe obrazul Dianei.

„Nu există niciun tată,” răspunse ea încet. „Victor a plecat când a aflat că sunt însărcinată. A spus că nu e pregătit pentru un copil.”

Andrei încruntă sprâncenele.

„Și acum ce faci? Pe cine aștepți aici?”

Diana ridică privirea spre el, simțindu-se mai vulnerabilă ca niciodată.

„Nu aștept pe nimeni. Nu știu unde să mă duc.”

„Cum adică? Nu ai unde să mergi?” întrebă el, vizibil șocat.

„Locuiam cu Victor. Când a plecat, n-am mai putut plăti chiria singură, așa că am stat la o prietenă în ultimele luni. Dar acum… acum ea se mută cu iubitul ei și nu pot să merg cu ea.”

Andrei păru să asimileze informația, privindu-i fața obosită, apoi bebelușul adormit în brațele ei. Fără să spună nimic, se întoarse la mașină și deschise ușa din spate.

„Urcă,” spuse el simplu.

Diana ezită.

„Unde mă duci?”

„La mine acasă, pentru moment. Nu poți sta aici cu un nou-născut.”

„Dar… soția ta? Ce va spune?”

Un zâmbet trist apăru pe fața lui Andrei.

„Elena și cu mine am divorțat acum doi ani. Locuiesc singur.”

Diana îl privi surprinsă. Nu știa asta. Se ridicase încet de pe bancă, picioarele încă tremurându-i după naștere.

„Lasă-mă să te ajut,” spuse Andrei, întinzând mâinile spre bebeluș.

Diana ezită o clipă, apoi îi dădu fetița cu grijă. Andrei o luă cu o blândețe surprinzătoare pentru un bărbat de statura lui și o așeză pe bancheta din spate a mașinii, unde montase deja un scaun de mașină pentru bebeluși.

„Ai… scaun pentru bebeluși în mașină?” întrebă Diana, confuză.

„Este al nepoatei mele,” răspunse el. „Sora mea îl folosește când călătorim împreună.”

După ce așeză bebelușul, Andrei o ajută pe Diana să urce pe locul din față, apoi îi luă geanta și o puse în portbagaj. În câteva minute, erau pe drum.

„Cum se numește?” întrebă el, aruncând o privire în oglinda retrovizoare spre bebelușul care dormea liniștit.

„Sofia,” răspunse Diana, simțindu-se brusc foarte obosită. „Sofia Maria.”

„E un nume frumos.”

Diana se întoarse să-și privească fiica. În mijlocul tuturor problemelor, Sofia era unica ei bucurie, unica ei speranță.

„Mulțumesc, Andrei. Nu știu ce aș fi făcut…”

„Nu e nevoie să-mi mulțumești. Suntem prieteni, nu?”

Diana zâmbi trist. Fuseseră prieteni buni la facultate, dar viețile lor luaseră direcții complet diferite. El devenise un om de succes, ea… ea ajunsese o mamă singură, fără loc de muncă, fără casă.

Mașina se opri în fața unei clădiri moderne, într-un cartier elegant al orașului.

„Am un apartament cu trei camere,” explică Andrei în timp ce parcă. „Poți sta în camera de oaspeți cât timp ai nevoie.”

„Nu pot să accept asta,” protestă Diana. „E prea mult. Te voi deranja.”

„Nu mă deranjezi. Apartamentul e prea mare pentru mine oricum. Și… îmi va face plăcere să am companie.”

Diana îl privi, întrebându-se dacă divorțul lui fusese dificil, dacă se simțea singur. Nu părea tipul de bărbat care să sufere de singurătate, dar poate aparențele înșelau.

Andrei o ajută să care bebelușul și geanta în apartament. Era exact cum și-l imaginase Diana – spațios, elegant, minimalist. Genul de loc în care un om de afaceri de succes ar locui.

„Camera ta e aici,” spuse el, conducând-o într-o încăpere luminoasă cu un pat mare și o priveliște minunată spre oraș. „Baia e acolo. Am comandat deja un pătuț pentru Sofia, va fi livrat mâine.”

Diana se întoarse spre el, șocată.

„Ai comandat un pătuț? Când ai avut timp să faci asta?”

Andrei zâmbi, ridicând telefonul.

„Cât timp conduceam. Avantajele tehnologiei.”

Diana simți ochii umplându-i-se din nou de lacrimi, dar de data asta nu erau de tristețe.

„De ce faci asta pentru mine? Nu ne-am văzut de ani de zile.”

Andrei păru să se gândească la răspuns.

„Pentru că oricine merită ajutor când trece prin momente dificile. Și pentru că…” se opri, ca și cum nu era sigur dacă să continue. „Pentru că întotdeauna mi-ai fost dragă, Diana. Erai cea mai bună din grupa noastră – inteligentă, amabilă, muncitoare. Nu înțeleg cum a putut cineva să te părăsească când aveai cel mai mult nevoie de sprijin.”

Diana simți o căldură ciudată în piept. Nu se așteptase la asemenea cuvinte din partea lui.

„Viața nu merge întotdeauna cum plănuiești,” spuse ea încet, privind spre Sofia care începuse să se trezească.

„Nu, nu merge,” fu de acord Andrei. „Dar uneori asta poate fi un lucru bun.”

În zilele următoare, Diana descoperi un ritm nou al vieții. Andrei era surprinzător de înțelegător cu nevoile unui nou-născut – nu se plângea de plânsete la miezul nopții, ajuta la pregătirea biberoanelor și chiar ținea Sofia în brațe când Diana avea nevoie de o pauză.

„De unde știi atâtea despre bebeluși?” îl întrebă într-o seară, în timp ce el o legăna pe Sofia cu o ușurință care o surprindea mereu.

„Am doi nepoți,” răspunse el. „Plus că am citit multe cărți când Elena era însărcinată.”

Diana îl privi surprinsă.

„Ați avut un copil?”

Andrei clătină din cap, o umbră trecându-i peste chip.

„A pierdut sarcina în luna a șasea. A fost… dificil pentru amândoi. Cred că asta a fost începutul sfârșitului pentru căsnicia noastră.”

„Îmi pare rău,” spuse Diana sincer.

„Nu trebuie. Uneori mă gândesc că a fost mai bine așa. Nu eram potriviți unul pentru celălalt – am realizat asta prea târziu.”

După două săptămâni de stat la Andrei, Diana începu să se simtă din ce în ce mai inconfortabil. Nu-i plăcea să profite de bunătatea lui, deși el insista că nu-l deranja.

„Trebuie să-mi găsesc un loc al meu,” îi spuse într-o seară. „Și o slujbă. Nu pot continua așa.”

„Nu te grăbi,” răspunse Andrei. „Sofia e încă mică, iar tu abia te-ai recuperat după naștere. Mai ai timp.”

„Nu vreau să fiu o povară.”

„Nu ești o povară, Diana,” spuse el, privind-o direct în ochi. „De fapt… mi-ar plăcea să rămâi. Casa pare mult mai vie de când sunteți voi aici.”

Diana simți din nou acea căldură în piept. În ultimele două săptămâni, începuse să vadă un Andrei diferit de cel pe care îl știa din facultate – mai blând, mai atent la nevoile celor din jur, mai vulnerabil.

„Nu pot rămâne pe termen lung fără să contribui,” insistă ea. „Trebuie să-mi găsesc un job.”

Andrei păru să se gândească pentru un moment.

„De fapt, poate te pot ajuta cu asta. Compania mea caută un coordonator de proiecte. Cu diploma ta în management, ai fi perfectă.”

Diana clipi surprinsă.

„Vrei să mă angajezi?”

„Nu eu personal – departamentul de HR. Dar pot pune o vorbă bună. Restul depinde de tine și de interviu.”

„Dar Sofia? E prea mică pentru creșă.”

„Avem o grădiniță în clădirea companiei, pentru copiii angajaților. Poți să o vizitezi săptămâna asta, dacă vrei.”

Diana rămase fără cuvinte. Totul părea prea frumos pentru a fi adevărat.

„De ce faci toate astea pentru mine, Andrei? Sincer acum.”

El o privi lung înainte de a răspunde.

„La facultate, când toți băieții alergau după tine, eu eram prea timid să-ți spun ce simțeam. Apoi viața ne-a dus pe căi diferite. Acum, când te-am întâlnit din nou… nu vreau să ratez această a doua șansă. Nu spun că trebuie să se întâmple ceva între noi. Spun doar că mi-ar plăcea să ai oportunitatea să te pui pe picioare, să vezi ce poți realiza. Și dacă, în timp, vei simți și tu ceva pentru mine… ei bine, asta ar fi minunat.”

Diana simți cum inima îi bate mai repede. Nu se gândise niciodată la Andrei în acel fel – în facultate îl văzuse doar ca pe un prieten bun. Dar acum, văzând bărbatul în care se transformase, începea să simtă ceva diferit.

„Îmi e teamă,” admise ea. „Ultima mea relație m-a lăsat cu o inimă frântă și un copil de crescut singură.”

„Înțeleg asta,” spuse Andrei. „Și nu te presez. Rămâi cât timp ai nevoie, acceptă sau nu jobul – e alegerea ta. Nu există condiții atașate ofertei mele.”

Diana întinse mâna și o puse peste a lui.

„Mulțumesc. Pentru tot.”

În luna următoare, Diana începu să lucreze la compania lui Andrei. Spre surprinderea ei, se descurcă excelent – cunoștințele ei teoretice se îmbinau perfect cu experiența practică a colegilor, iar clientul ei o îndrăgise pentru atenția la detalii și dedicarea ei.

Sofia se adaptă și ea la grădinița companiei, iar Andrei o ajută pe Diana să găsească un apartament aproape de birou – deși insistă că putea rămâne la el cât timp dorea.

„Am nevoie de spațiul meu,” îi explică ea. „Pentru mine și pentru Sofia. Dar asta nu înseamnă că vreau să ies din viața ta.”

Andrei zâmbi, înțelegând.

„Te invit la cină vineri seara. Doar noi doi. Sofia poate sta cu sora mea – s-a oferit deja.”

Diana acceptă, simțind un amestec de emoție și teamă. Era primul ei „date” după despărțirea de Victor.

Cina fu perfectă – Andrei o duse la un restaurant mic, intim, unde putură discuta ore întregi. Îi povesti despre durerea divorțului, despre cum își dorise copii dar nu se întâmplase, despre cum își construise afacerea de la zero. Ea îi povesti despre relația toxică cu Victor, despre frica de a fi mamă singură, despre visurile pe care începuse să le reconstruiască.

La sfârșitul serii, când o conduse la ușa noului ei apartament, Andrei se aplecă și o sărută ușor.

„Niciodată nu e prea târziu pentru un nou început,” îi șopti el.

Diana se ridică pe vârfuri și îl sărută din nou, mai profund de data asta.

„Uneori, trebuie doar să ai curajul să stai pe o bancă și să plângi, pentru ca viața să-ți trimită un jeep scump,” răspunse ea, zâmbind.

Un an mai târziu, când Andrei o ceru de soție, în aceeași zi în care Sofia spuse primele ei cuvinte clare („mama” și „tati” – referindu-se la Andrei), Diana realiză că uneori cele mai întunecate momente pot duce la cele mai luminoase începuturi. Că uneori, când nu știi încotro să o apuci, viața îți trimite exact persoana de care ai nevoie.

Iar când se întoarseră la spitalul unde născuse, de data asta pentru a-l aduce pe lume pe fiul lor, Diana nu mai plânse de disperare pe bancă. În schimb, zâmbi, ținându-l pe Andrei de mână, amintindu-și cum, în acel loc, în cea mai vulnerabilă zi a vieții ei, destinul îi oferise o a doua șansă.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.