În prima noapte de nuntă mireasa și-a scos rochia de mireasă.

„Elena, ce s-a întâmplat între voi?” – a întrebat îngrijorată Irina Constantinovna, intrând în fugă în dormitor. Și văzând ce a văzut, și-a dus mâinile la cap.

În mijlocul dormitorului stătea Elena, înveșmântată într-un costum din satin alb, care îi acoperea aproape tot corpul. Dar ceea ce șocă cu adevărat pe soacra ei nu era costumul în sine, ci ceea ce era vizibil pe pielea Elenei. Întregul ei gât, umeri și partea vizibilă a pieptului erau acoperite de cicatrici adânci, unele încă roșii, altele deja albite de timp.

„Oh, Doamne,” șopti Irina, ducându-și mâna la gură.

În ușă apăru și Vasile, tatăl lui Andrei, care rămase și el înmărmurit la vederea nurii lor.

Elena, cu lacrimi în ochi, încercă să se acopere cu o pătură din apropiere. „Îmi pare rău… nu am vrut ca nimeni să afle. Nici măcar Andrei.”

„Dragă,” spuse Irina, apropiindu-se de tânăra femeie, „ce ți s-a întâmplat?”

Elena se așeză pe marginea patului, tremurând ușor. „Un accident… acum opt ani. Eram în mașină cu părinții mei când un șofer beat a intrat pe contrasens. Mașina a luat foc… doar eu am supraviețuit, dar cu arsuri grave pe aproape 40% din corp.”

Irina se așeză lângă Elena și o cuprinse cu brațul. „Și nu i-ai spus niciodată lui Andrei?”

„Nu,” șopti Elena. „Ne-am cunoscut după accident. Mereu am purtat haine care îmi acopereau cicatricile. Voiam să-l fac să se îndrăgostească de mine, nu de aspectul meu fizic. Iar când s-a îndrăgostit cu adevărat… mi-a fost frică să-i spun. Frică să nu mă părăsească.”

Vasile, care rămăsese în pragul ușii, oftă adânc. „Ar fi trebuit să-i spui, copilă. Băiatul nostru te iubește, dar a fost un șoc pentru el.”

„Știu,” spuse Elena, plângând acum în hohote. „Am fost egoistă. Am crezut că după nuntă, după ce va fi legal al meu, poate… poate nu va mai conta.”

Irina îi mângâie părul lung și negru. „Andrei a avut o reacție de moment. Va reveni când se va calma. Dar secretele nu sunt niciodată o bază bună pentru un mariaj.”

Andrei stătea pe malul râului, aruncând pietricele în apă. Trecuseră două ore de când fugise de acasă, și furia inițială făcuse loc confuziei și apoi rușinii. Se simțea ca un laș pentru modul în care reacționase.

„Te-am găsit, în sfârșit,” auzi o voce familiară în spatele său.

Se întoarse și îl văzu pe tatăl său, care se apropia încet.

„Tată, eu…”

Vasile ridică mâna, oprindu-l. „Nu trebuie să-mi explici. Știu ce ai văzut.”

Se așeză lângă fiul său pe pietrele de lângă râu. „Elena ne-a povestit despre accident. Despre părinții ei. Despre arsuri.”

Andrei simți cum i se strânge stomacul de vinovăție. „Ar fi trebuit să-mi spună. Am fost împreună doi ani.”

„Da, ar fi trebuit,” fu de acord Vasile. „Dar frica face oamenii să ia decizii proaste. Ea s-a temut că o vei respinge dacă vei ști adevărul.”

„Și ce crezi că am făcut în seara asta?!” exclamă Andrei amar. „Am confirmat toate temerile ei. Am fugit ca un laș.”

Vasile rămase tăcut pentru un moment, privind apa întunecată a râului. „Știi, când am cunoscut-o pe mama ta, avea deja un fiu din prima căsătorie. Nu mi-a spus până ce nu ne-am logodit.”

Andrei ridică privirea surprins. „Ce?”

„Da. Băiatul locuia cu tatăl lui în alt oraș. M-am simțit trădat când am aflat. Am anulat logodna pentru câteva săptămâni.”

„Dar v-ați căsătorit în cele din urmă.”

Vasile zâmbi. „Pentru că am realizat că secretul ei nu schimba cine era ea de fapt – femeia de care mă îndrăgostisem. Și cine eram eu – un bărbat destul de puternic pentru a accepta trecutul ei.”

Tăcură amândoi o vreme, ascultând sunetul apei.

„O iubești cu adevărat pe Elena?” întrebă în cele din urmă Vasile.

„Mai mult decât orice,” răspunse Andrei fără ezitare.

„Atunci ar trebui să te întrebi dacă niște cicatrici, oricât de vizibile ar fi, schimbă ceea ce simți pentru ea.”

Andrei știa deja răspunsul. Se ridică brusc. „Trebuie să mă întorc.”

Când ajunse acasă, găsi casa liniștită. Părinții lui probabil se retrăseseră în camera lor. Urcă încet scările, inima bătându-i cu putere. În fața ușii dormitorului matrimonial, ezită o clipă, apoi bătu ușor.

„Elena?” strigă el încet.

Niciun răspuns.

Deschise ușa încet și o văzu pe Elena stând lângă fereastră, privind afară, îmbrăcată într-o cămașă de noapte lungă. Când îl auzi intrând, se întoarse, iar Andrei putu vedea că plânsese.

„Îmi pare rău,” spuse el simplu, rămânând în pragul ușii.

Elena nu răspunse, doar continuă să-l privească, cu o expresie de vulnerabilitate pe care nu i-o mai văzuse niciodată.

„Nu am nicio scuză pentru felul în care am reacționat,” continuă el. „A fost un șoc, da, dar asta nu justifică faptul că am fugit.”

„Înțeleg de ce ai făcut-o,” spuse Elena în cele din urmă, cu voce slabă. „Sunt hidoasă.”

Andrei traversă camera în câțiva pași și o luă în brațe. „Nu. Nu ești. Ești frumoasă. Ești aceeași femeie de care m-am îndrăgostit.”

Elena își ascunse fața în pieptul lui. „Ar fi trebuit să-ți spun. Dar mi-a fost frică să nu te pierd.”

„Eu sunt cel care aproape te-a pierdut din cauza prostiei mele,” spuse Andrei, mângâindu-i părul. „Pot… pot să văd?”

Elena ezită, apoi dădu încet din cap. Cu mâini tremurânde, începu să-și desfacă nasturii cămășii de noapte, lăsând-o să cadă de pe umeri.

Andrei inspira adânc la vederea întregii suprafețe a cicatricilor, care se întindeau de la gât până la talie, acoperind parțial și brațele. Erau urme de arsuri grave, unele formate în riduri adânci, altele netede și lucioase.

În ochii Elenei se citea teama, așteptând reacția lui. Cu blândețe, Andrei întinse mâna și atinse una dintre cicatrici, trasând-o ușor cu degetele.

„Sunt dovada curajului tău,” spuse el încet. „Dovada că ai supraviețuit.”

Lacrimi începură să curgă pe obrajii Elenei. „Mă accepți așa?”

Drept răspuns, Andrei se aplecă și o sărută ușor pe una dintre cicatricile de pe umăr, apoi pe alta de pe gât, și în cele din urmă, pe buze.

„Te iubesc pentru cine ești, Elena. Toată ființa ta, cu tot ce porți, atât la suprafață, cât și în adâncuri.”

Elena își lăsă capul pe pieptul lui, plângând acum de ușurare. „Îmi pare rău că nu ți-am spus.”

„Și mie îmi pare rău că a trebuit să porți această povară singură atâta timp,” răspunse el, ținând-o strâns. „Dar de acum înainte, nu mai există secrete între noi. Și nicio povară pe care să o porți singură.”

În acea noapte, prima lor noapte ca soț și soție, Andrei și Elena nu s-au iubit fizic, așa cum plănuiseră. În schimb, au stat în pat îmbrățișați, vorbind până în zori despre accident, despre anii de recuperare, despre frica Elenei și despre viitorul lor împreună.

Și când primele raze ale soarelui au început să pătrundă prin fereastră, amândoi știau că legătura lor era acum mai puternică decât ar fi putut fi vreodată fără această încercare. Cicatricile Elenei, odată un secret terifiant, deveniseră acum parte din povestea lor de dragoste – o poveste despre acceptare, iertare și curajul de a fi vulnerabili unul în fața celuilalt.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.

Navigare în articole