Întorcându-se din delegație bărbatul a observat că femeia a început să meargă des la baie

AUTOR: dan PUBLICAT: 10 – apr. – 2025

Hârtia a plutit până la podea ca o frunză moartă, în timp ce Sergiu încerca să proceseze cuvintele soției sale. Stomacul i se strânse dureros, iar gura i se uscase brusc.

„Ce… ce vrei să spui? Este o glumă?” vocea lui tremura ușor, deși încerca din greu să rămână calm.

Carina stătea în fața lui, cu umerii aplecați și privirea țintită în podeaua bucătăriei lor. Lumina după-amiezii pătrundea prin fereastră, desenând umbre lungi pe fața ei, accentuându-i trăsăturile care acum păreau străine lui Sergiu.

„Nu este o glumă, Sergiu,” răspunse ea încet. „Am avut mult timp să mă gândesc în timp ce erai plecat.”

„Timp să te gândești? La ce? Noi… noi suntem fericiți, Carina! Zece ani împreună și niciodată…” se opri, încercând să-și amintească vreun semn, vreo ceartă majoră, orice ar fi putut duce la această situație incredibilă.

„Ăsta e problema, Sergiu. Tu crezi că suntem fericiți pentru că ești mereu plecat. Când ai fost ultima dată acasă mai mult de o săptămână? Anul trecut? Acum doi ani?” Vocea ei devenea tot mai puternică, dar nu era furioasă, ci obosită, epuizată.

Sergiu se prăbuși pe un scaun la masa din bucătărie, simțind cum picioarele îl lasă. Își trecu mâinile prin păr, încercând să găsească cuvintele potrivite.

„Dar tot ce am făcut… toate drumurile astea lungi, toate încărcăturile, toate orele petrecute departe… pentru noi le-am făcut, Carina. Pentru casa noastră, pentru viitorul nostru.”

Carina ridică în sfârșit privirea, iar ochii ei erau umezi dar hotărâți.

„Ai construit un viitor în care eu nu mai am loc, Sergiu. Un viitor în care tu ești mereu pe drum, iar eu sunt mereu aici, așteptând. Și în timpul ăsta, viața mea a trecut pe lângă mine.”

Sergiu simți un val de panică. Cum putuse să fie atât de orb? Cum de nu observase? Întotdeauna credea că relația lor era solidă, că distanța nu făcea decât să întărească legătura dintre ei.

„Poți să-mi explici măcar? Să înțeleg ce s-a întâmplat?”

Carina oftă adânc și se așeză vizavi de el la masă. Acum părea mai calmă, ca și cum luarea deciziei o eliberase dintr-o povară.

„Știi de ce merg des la baie în ultimul timp?”

Sergiu clătină din cap, confuz de schimbarea bruscă a subiectului.

„Mi-am găsit un job acolo, Sergiu. La baia comunală din cartier. Fac curățenie, ajut la recepție, învăț administrare. Doamna Florica, proprietara, vrea să se pensioneze în câțiva ani și m-a luat sub aripa ei.”

„Un job? Dar… niciodată nu mi-ai spus că vrei să lucrezi,” bâigui Sergiu.

„Pentru că niciodată nu ai fost aici să-ți spun!” izbucni Carina, lacrimile curgându-i acum liber pe obraji. „Am încercat să te sun de atâtea ori, să-ți povestesc despre oportunitățile care au apărut, despre cursurile de contabilitate pe care le-am urmat, despre planurile mele. Dar tu erai mereu ocupat, mereu pe drum, mereu cu un motiv bun să nu vorbim despre lucrurile importante.”

Sergiu își aminti brusc de toate apelurile pe care le scurtase, de toate conversațiile pe care le amânase pentru „când voi fi acasă”, un moment care părea să se îndepărteze mereu. Simți o durere surdă în piept.

„De ce nu mi-ai spus niciodată cât de nefericită erai?”

„Pentru că nu eram nefericită, Sergiu. Eram invizibilă. Și când ești invizibil suficient de mult timp, începi să-ți construiești o viață în care să fii văzut. Doamna Florica mă vede. Clienții mei mă văd. Colegii mei de la cursuri mă văd.”

„Și eu nu te-am văzut,” șopti Sergiu, realizând amploarea eșecului său.

„Nu,” confirmă Carina, ștergându-și lacrimile. „Nu m-ai văzut. Iar acum vreau să construiesc ceva al meu. Baia aceea va fi a mea într-o zi, Sergiu. Am economisit, am învățat, am muncit. Doamna Florica mi-a oferit șansa să devin parteneră, iar eu am acceptat.”

„Dar de ce divorț? Nu putem… nu putem rezolva asta împreună? Pot să fiu mai mult acasă, pot să te susțin în asta.”

Carina clătină din cap cu tristețe.

„Ai pierdut prea multe capitole din viața mea, Sergiu. Iar eu nu mai sunt femeia cu care te-ai căsătorit acum zece ani. Am crescut în direcții diferite. Tu ai drumul tău, eu am găsit al meu.”

Sergiu stătea nemișcat, privind la femeia din fața lui, realizând că avea dreptate. Nu o mai cunoștea cu adevărat pe Carina. Remarcă acum noi detalii: părul ei tuns diferit, încrederea nouă din postura ei, hainele mai elegante. Când se schimbase atât de mult?

„Îmi pare rău,” spuse el în cele din urmă. „Îmi pare atât de rău că nu am fost aici.”

„Știu,” răspunse ea blând. „Și mie îmi pare rău că nu am putut să-ți explic mai bine. Poate că ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi, dar la un moment dat am înțeles că lupt singură.”

În zilele care au urmat, Sergiu a rămas în orașul lor, mutându-se temporar la un prieten. În fiecare zi trecea pe la baia comunală, observând-o pe Carina în noul ei mediu. O vedea interacționând cu clienții, discutând cu furnizorii, lucrând la registre alături de doamna Florica. O vedea zâmbind, radiind de pasiune și determinare, într-un mod în care nu o mai văzuse de ani de zile.

Într-o seară, după ce baia se închisese, a așteptat-o afară.

„Ești bună la asta,” i-a spus când ea a ieșit. „Te-am urmărit câteva zile. Nu ca un ciudat,” adăugă repede, „doar am vrut să înțeleg.”

Carina zâmbi ușor. „Mulțumesc. Chiar îmi place ceea ce fac.”

„Se vede,” răspunse el cu sinceritate. „Niciodată nu te-am văzut atât de… împlinită.”

Au mers împreună în tăcere până la o cafenea din apropiere. Pentru prima dată în ani de zile, au vorbit cu adevărat, fără tensiunea zilnică, fără planurile de viitor, doar doi oameni care își împărtășeau poveștile.

„Știi,” spuse Sergiu în cele din urmă, „cred că ai dreptate. Am pierdut prea multe. Dar nu regret drumurile mele, așa cum sunt sigur că tu nu regreți drumul tău.”

Carina îl privi cu ochi blânzi. „Niciodată nu am regretat anii noștri împreună, Sergiu. Dar uneori, chiar și cele mai frumoase povești trebuie să se încheie pentru ca altele să poată începe.”

Divorțul a fost finalizat trei luni mai târziu. Sergiu a continuat să conducă, dar acum alegea mai atent rutele, luându-și timp și pentru el însuși. Uneori, când ruta îl aducea prin orașul lor, oprea la baia comunală, acum parțial deținută de Carina, pentru o cafea și o conversație.

Erau străini acum, dar străini care își purtau amintirile cu respect, care își construiseră vieți separate, dar care, din când în când, se opreau pentru a aprecia drumul parcurs împreună.

Iar într-o zi, când Carina i-a arătat noua firmă a băii, acum rebranduită „Baia Serenității”, Sergiu a realizat că uneori, sfârșitul unei povești de dragoste nu trebuie să fie tragic. Uneori, poate fi doar un nou început, pentru ambii protagoniști.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.