Nora a văzut întâmplător cum soacra îi punea ceva în ceai

Sofia Vladimirovna bău cu plăcere din ceai, savurând aroma. Ileana o urmărea cu privirea, așteptând parcă ceva. După câteva minute, soacra își duse mâna la frunte.

„Nu mă simt prea bine, parcă mi-e amețeală,” spuse ea, încercând să se ridice de pe scaun.

Fața i se înroși brusc, iar respirația îi deveni greoaie. „Ce se întâmplă?” șopti ea, privind-o pe Ileana cu ochii măriți de spaimă.

„Poate ar trebui să vă întrebați dumneavoastră, Sofia Vladimirovna,” răspunse Ileana cu o voce calmă, neobișnuită. „Ce anume ați pus în ceaiul meu în ultimele săptămâni?”

Soacra se prăbuși înapoi pe scaun, chipul ei reflectând șocul recunoașterii. „Tu… tu ai…”

„Am schimbat ceștile, da,” confirmă Ileana, privind-o direct în ochi. „De luni întregi mi-ați pus ceva în ceai. La început nu mi-am dat seama, dar apoi am observat că starea mea se înrăutățea doar când dumneavoastră îmi pregăteați băutura.”

Sofia Vladimirovna încercă să se ridice din nou, dar picioarele nu o mai ascultau. Tremura din tot corpul.

„Ajutor,” șopti ea. „Cheamă o ambulanță.”

„Exact cum ați făcut și dumneavoastră când am avut primul atac?” întrebă Ileana cu amărăciune. „Oh, stați, nu ați făcut-o. Ați așteptat ore întregi, până când Nichifor a venit acasă. Până atunci, daunele neurologice erau deja permanente.”

Lacrimile începură să curgă pe obrajii soacrei. „Nu înțelegi… voiam doar binele lui Nichifor. De când te-ai îmbolnăvit, viața lui s-a transformat într-un coșmar. Merita mai mult.”

Ileana își mișcă scaunul cu rotile mai aproape de masă. „Și ce anume mi-ați pus în ceai?”

„Nimic letal,” murmură Sofia Vladimirovna, respirând cu dificultate. „Doar un medicament… provoacă simptome neurologice temporare. Doctorii nu ar fi putut detecta nimic.”

„Temporare?” Ileana își ridică vocea. „Sunt paralizată de la talie în jos! Mi-ați distrus viața!”

„Nu trebuia să fie permanent,” șopti Sofia Vladimirovna. „Doar suficient cât Nichifor să-și dea seama că nu poate trăi așa… că ar fi mai bine să divorțeze.”

În acel moment, se auzi ușa de la intrare deschizându-se. Nichifor intră în bucătărie, surprins să le vadă pe amândouă acolo.

„Ce se întâmplă aici?” întrebă el, privind îngrijorat spre mama sa, care tremura vizibil.

„Soțul meu,” spuse Ileana cu o voce clară, „mama ta tocmai mi-a mărturisit că mi-a pus medicamente în ceai luni de zile. Medicamente care mi-au cauzat simptomele neurologice. Nu am fost niciodată bolnavă cu adevărat.”

Nichifor rămase înmărmurit, privind când la Ileana, când la mama sa.

„Mamă, este adevărat?” șopti el.

Sofia Vladimirovna începu să plângă în hohote. „Voiam doar să te protejez,” suspină ea. „Ileana nu era potrivită pentru tine. Îți doream ceva mai bun.”

Fața lui Nichifor se transformă într-o mască de furie și dezgust. „Cum ai putut face așa ceva? Mi-ai spus că boala ei era incurabilă! M-ai convins că ar trebui să divorțez de ea!”

„Acum a băut din ceașca mea,” adăugă Ileana. „Ceașca în care pusese otrăvurile pentru mine.”

Nichifor se repezi la telefon și formă numărul de urgență. „Avem nevoie de o ambulanță, imediat!” strigă el. „Suspectăm o otrăvire!”

În timp ce așteptau ambulanța, Nichifor îngenunche lângă scaunul cu rotile al Ilenei și îi luă mâinile într-ale sale.

„Iartă-mă,” șopti el. „Trebuia să fi văzut ce se întâmplă. Trebuia să te fi protejat.”

Ileana îl privi cu ochi în care se amestecau tristețea și speranța. „Crezi că mă voi putea recupera vreodată?”

„Vom merge la cei mai buni medici,” promise el. „Dacă simptomele au fost induse artificial, există șanse să fie reversibile.”

Ambulanța sosi în câteva minute. Paramedicii o luară pe Sofia Vladimirovna, care acum abia mai era conștientă. Unul dintre medici examină rapid și starea Ilenei.

„Vom avea nevoie de analize toxicologice pentru amândouă,” spuse el. „Și de un eșantion din ceaiul rămas.”

În săptămânile care urmară, viața Ilenei și a lui Nichifor se transformă complet. Analizele toxicologice confirmară prezența unui medicament puternic care provoca simptome neurologice, același care fusese găsit și în sistemul Sofiei Vladimirovna.

Sofia Vladimirovna supraviețui, dar fu acuzată de tentativă de omor prin imprudență și vătămare corporală gravă. Nichifor refuză să o mai vadă sau să vorbească cu ea.

Ileana începu un program intensiv de recuperare. La început, progresul era lent, dar după trei luni, putea să-și miște degetele de la picioare. După șase luni, reușea să stea în picioare cu ajutorul unor bare paralele.

„Doctorul spune că sunt șanse bune să pot merge din nou,” îi spuse ea lui Nichifor într-o seară, în timp ce acesta o ajuta să se urce în pat după o sesiune epuizantă de terapie.

Nichifor o privi cu ochii plini de lacrimi. „Îmi pare atât de rău pentru tot ce s-a întâmplat.”

„Nu a fost vina ta,” răspunse ea, atingându-i fața.

„Ba da. Ar fi trebuit să te protejez. În schimb, aproape te-am abandonat.”

Ileana îi zâmbi trist. „Amândoi am fost victime ale minciunilor. Dar acum știm adevărul.”

Un an mai târziu, într-o zi de primăvară, Ileana făcu primii pași fără ajutor. Nichifor stătea la câțiva metri distanță, cu brațele întinse spre ea, cu ochii plini de speranță și dragoste.

„Vino la mine,” o încurajă el.

Cu o determinare de fier, Ileana își mișcă un picior, apoi celălalt. Pașii erau nesiguri, dar reali. Când ajunse în brațele lui, amândoi izbucniră în lacrimi.

„Am crezut că nu voi mai merge niciodată,” șopti ea.

„Iar eu am crezut că te-am pierdut pentru totdeauna,” răspunse el, ținând-o strâns.

Într-o zi, în timp ce Ileana pregătea cina, auzi soneria de la ușă. Când deschise, în fața ei stătea Sofia Vladimirovna, mult mai îmbătrânită și mai slabă decât și-o amintea.

„Ce cauți aici?” întrebă Ileana, simțind cum i se strânge stomacul.

„Am venit să-mi cer iertare,” răspunse bătrâna cu voce stinsă. „Știu că nu merit, dar… am terminat de ispășit pedeapsa și nu am unde să merg.”

Ileana o privi lung, simțind un amalgam de emoții contradictorii.

„Nichifor știe că ești aici?”

„Nu,” șopti Sofia Vladimirovna. „Nu am îndrăznit să-l contactez direct.”

În acel moment, Nichifor apăru în spatele Ilenei. Se opri brusc când o văzu pe mama sa.

„Ce cauți aici?” întrebă el cu o voce rece.

„Fiul meu,” Sofia Vladimirovna își ridică privirea plină de lacrimi. „Știu că nu merit iertarea voastră, dar nu am unde să merg.”

Nichifor și Ileana schimbară o privire lungă.

„Te rog, așteaptă afară,” îi spuse în cele din urmă Nichifor mamei sale. „Trebuie să discutăm.”

După ce închise ușa, Nichifor o privi pe Ileana. „Nu o vreau înapoi în viața noastră după tot ce a făcut.”

Ileana îl luă de mână. „Știu. Dar este totuși mama ta. Și este bătrână și singură.”

„După ce te-a nenorocit?”

„Nu spun să o iertăm,” răspunse Ileana. „Dar poate ar trebui să-i oferim o șansă să-și răscumpere greșelile. Putem găsi un apartament mic pentru ea, aproape de noi. Să o ținem sub supraveghere.”

Nichifor o privi uimit. „Cum poți fi atât de miloasă?”

Ileana zâmbi trist. „Nu e milă. E înțelepciune. Ura consumă mai multă energie decât aș vrea să-i ofer. Prefer să-mi folosesc forțele pentru a trăi, nu pentru a urî.”

În final, ajunseră la un compromis. Sofia Vladimirovna primi un mic apartament la periferia orașului. Vizitele erau strict monitorizate și niciodată nu era lăsată singură cu nepotul lor.

Timpul trecu, și treptat, Sofia Vladimirovna încercă să repare ce se mai putea repara. Nu fu niciodată din nou acceptată complet în familie, dar Ileana și Nichifor găsiră puterea de a merge mai departe, concentrându-se pe fericirea lor și pe creșterea copilului lor.

Într-o seară, în timp ce se plimbau prin parc, Ileana îl întrebă pe Nichifor: „Crezi că am făcut bine că am lăsat-o înapoi în viața noastră, chiar și limitat?”

Nichifor reflectă un moment. „Nu știu dacă a fost bine sau rău. Dar a fost decizia ta, iar tu ai fost cea mai afectată de acțiunile ei. Dacă tu ai putut găsi această putere în tine, cine sunt eu să judec?”

Ileana se opri și îl privi în ochi. „Știi, în ziua aceea, când am schimbat ceștile, o parte din mine știa exact ce fac. Am vrut să o văd suferind cum am suferit eu.”

„Este uman,” răspunse Nichifor, strângând-o de mână.

„Da,” zâmbi Ileana, „dar umanitatea noastră se arată cel mai bine nu când pedepsim, ci când găsim puterea de a merge mai departe. Iar noi am reușit asta, nu-i așa?”

Nichifor o sărută ușor. „Da, iubita mea. Am reușit.”

Și în timp ce soarele apunea deasupra parcului, cei doi își continuară plimbarea, pașii Ilenei fiind acum siguri și fermi, la fel ca și drumul pe care îl alesese în viață.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.