Văduv a ajutat o vagaboandă. Iar după o săptămână a văzut-o la mormântul soției sale

Acolo, la mormântul Ilenei, îngenuncheată și cu capul plecat, era vagaboanda pe care o întâlnise cu câteva zile în urmă. Ea nu l-a observat imediat, fiind complet absorbită în rugăciune. Mihai a rămas nemișcat, urmărind-o cum aranja cu grijă florile pe mormânt – aceleași flori proaspete pe care le văzuse data trecută.

Când tânăra s-a ridicat și s-a întors, l-a văzut. Ochii ei s-au mărit de spaimă.

„Îmi pare rău,” șopti ea, dând să fugă.

„Stai,” o opri Mihai, întinzând mâna. „Te rog, nu fugi. Vreau doar să vorbesc cu tine.”

Fata rămase pe loc, dar corpul ei era încordat, gata să o ia la fugă în orice moment.

„De ce vii la mormântul soției mele?” întrebă Mihai încet. „Ai cunoscut-o pe Ileana?”

Fata își mușcă buza și privi în jos, luptându-se parcă cu sine.

„Nu am cunoscut-o,” răspunse ea în cele din urmă. „Dar am auzit despre ea.”

„De la cine?” insistă Mihai, făcând un pas spre ea.

Fata păru și mai speriată, dar nu se retrase. Respiră adânc, ca și cum ar fi luat o decizie importantă.

„De la bunica mea. Numele meu este Maria,” spuse ea încet. „Ileana Dragomirescu era măreața mea mătușă.”

Mihai simți cum sângele îi îngheață în vene. Ileana nu avusese frați sau surori. Cum putea această fată să pretindă că îi este nepoată?

„Ileana nu avea frați sau surori,” spuse el, încercând să-și controleze vocea.

Maria dădu din cap.

„Știu. Bunica mea era sora ei vitregă. Din prima căsătorie a tatălui Ilenei. Nimeni nu știa despre ea, pentru că familia a ținut-o ascunsă.”

Mihai simți cum îi tremură picioarele. Era adevărat că știa foarte puțin despre familia Ilenei. Părinții ei muriseră într-un accident cu mult înainte să se cunoască, iar ea crescuse cu o mătușă bătrână care, de asemenea, murise înainte ca ei să se căsătorească.

„De ce vii aici?” întrebă el, încercând să proceseze informația. „Și de ce nu mi-ai spus cine ești când ne-am întâlnit prima dată?”

Maria păru jenată.

„Mi-a fost frică. Bunica mi-a vorbit mereu despre Ileana, despre cât de minunată era. Când ea a murit anul trecut, am găsit între lucrurile ei un jurnal vechi și o fotografie cu Ileana. Așa am aflat unde este înmormântată.” Ea făcu o pauză. „Am vrut să o cunosc, cumva. Să simt o conexiune cu familia mea pierdută.”

„Și de ce ești… în situația asta?” întrebă Mihai, făcând un gest vag spre hainele ei ponosite și spre abdomenul ei proeminent.

Ochii Mariei se umplură de lacrimi.

„Bunica a fost singura mea familie. După ce a murit, tatăl copilului m-a părăsit. Am pierdut casa, jobul, totul. Nu am avut unde să merg.”

Mihai o privi lung, căutând în trăsăturile ei ceva care să-i amintească de Ileana. Și, în mod surprinzător, găsi – aceeași formă a ochilor, aceeași linie delicată a maxilarului.

„Care este numele de fată al bunicii tale?” întrebă el brusc.

Maria îl privi direct în ochi.

„Elena Dragomirescu, născută Antonescu.”

La auzul acestui nume, Mihai simți cum se clatină. Se sprijini de un mormânt din apropiere pentru a nu cădea. Antonescu. Numele apăruse într-o scrisoare veche pe care o găsise printre lucrurile Ilenei după moartea ei, o scrisoare pe care nu o deschisese niciodată, considerând că era prea personală.

„Văd că recunoști numele,” spuse Maria încet.

Mihai dădu din cap, incapabil să vorbească pentru un moment. Apoi se uită la ea, la această tânără care purta în ea o parte din Ileana, din femeia pe care o iubise mai mult decât orice pe lume.

„Ai unde să stai în seara asta?” o întrebă el în cele din urmă.

Maria clătină din cap.

„De obicei stau într-un adăpost, dar în ultimele nopți a fost plin.”

Mihai luă o decizie instantanee, una care i se păru atât de naturală, de parcă Ileana însăși i-ar fi șoptit-o la ureche.

„Vino cu mine. Am o cameră liberă. Poți sta acolo cât ai nevoie.”

Maria îl privi neîncrezătoare.

„De ce ai face asta pentru mine? Nu mă cunoști.”

Mihai zâmbi trist.

„Poate că nu te cunosc, dar cunosc sângele care curge prin tine. Și dacă ești într-adevăr rudă cu Ileana, atunci ești și familia mea.”

În drum spre casă, Mihai și Maria vorbiră puțin. Ea îi povesti despre bunica ei, despre cum îi spunea povești despre sora ei vitregă minunată, care avusese o viață atât de scurtă, dar atât de plină de dragoste.

Când ajunseră acasă, Mihai îi arătă Mariei camera de oaspeți și îi spuse să se odihnească. După ce ea se retrase, el merse în biroul său și deschise un sertar pe care nu-l mai deschisese de ani de zile. Acolo, printre documente vechi și fotografii, găsi scrisoarea – un plic îngălbenit de timp, adresat Ilenei, cu numele expeditorului: Elena Antonescu.

Cu mâini tremurânde, Mihai deschise scrisoarea și începu să citească. Era o scrisoare lungă, plină de regrete și dorința de reconciliere. Elena, sora vitregă a Ilenei, îi cerea iertare pentru anii de tăcere și îi povestea despre viața ei, despre fiica ei și despre dorința de a o reîntâlni pe Ileana.

Scrisoarea era datată cu doar o săptămână înainte de accidentul care îi luase viața Ilenei. Ea nu apucase niciodată să răspundă. Sau poate nici nu citise scrisoarea.

Lacrimile începură să-i curgă pe obraji lui Mihai. Douăzeci de ani mai târziu, destine care ar fi trebuit să se întâlnească demult se reuneau în sfârșit, prin intermediul unei tinere care purta în ea nu doar sângele Ilenei, ci și speranța unui nou început.

A doua zi de dimineață, Mihai se trezi devreme și merse să verifice dacă Maria era bine. Camera de oaspeți era goală, patul neatins. Inima i se strânse de teamă că fata plecase, dar apoi auzi zgomote din bucătărie.

Acolo o găsi pe Maria, pregătind micul dejun. Ea se întoarse și îi zâmbi timid.

„Sper că nu te superi. Am vrut să-ți mulțumesc cumva.”

Mihai fu surprins să vadă cât de diferit arăta fata în lumina dimineții, curată și îmbrăcată în hainele pe care i le dăduse să le poarte – unele haine vechi ale Ilenei, pe care nu avusese niciodată inima să le arunce.

„Nu mă supăr deloc,” răspunse el, așezându-se la masă.

În timp ce mâncau, Mihai îi arătă Mariei scrisoarea.

„Bunica ta a încercat să o contacteze pe Ileana cu puțin înainte de accidentul care i-a luat viața. Ele nu au apucat niciodată să se întâlnească.”

Maria citi scrisoarea, lacrimile curându-i pe obraji.

„Bunica mi-a spus mereu că are un regret mare în viață, dar nu a vrut niciodată să-mi spună care era acesta. Acum înțeleg.”

„Maria,” spuse Mihai, luându-i mâna, „aș vrea să rămâi aici. Cel puțin până când copilul se va naște și te vei putea pune pe picioare. Consider că este ceea ce ar fi vrut Ileana.”

Maria îl privi surprinsă.

„De ce ai face asta pentru mine? Sunt doar o străină.”

Mihai zâmbi.

„Nu ești o străină. Ești familia pe care am crezut că nu o voi avea niciodată. Și cred că Ileana te-a trimis la mine. Visele mele cu ea din ultimele nopți… acum au sens. Ea încerca să-mi spună despre tine.”

În lunile care urmară, Maria deveni o parte din viața lui Mihai. El o ajută să se înscrie la cursuri pentru a-și termina studiile, o duse la controale medicale regulate și pregăti o cameră pentru bebelușul care urma să vină.

Când Maria născu o fetiță sănătoasă, Mihai fu primul care o ținu în brațe după mama ei.

„I-am pus numele Ileana,” îi spuse Maria, privind cu dragoste la copilă. „Pentru ca spiritul ei să trăiască mai departe.”

Mihai simți cum ochii i se umezesc.

„E perfect,” șopti el.

Ani mai târziu, Mihai, Maria și mica Ileana mergeau împreună la cimitir, aducând flori la mormântul femeii care, chiar și din lumea de dincolo, reușise să-și reunească familia. Și de fiecare dată când micuța Ileana zâmbea, Mihai vedea în ochii ei aceeași strălucire pe care o avusese soția lui, ca și cum o parte din sufletul ei trăia acum în această copilă.

Viața îi oferise lui Mihai un dar neașteptat – o a doua șansă la familie, la dragoste, la a fi acolo pentru cineva care avea nevoie de el. Și în fiecare seară, înainte de culcare, el mulțumea Ilenei pentru acest dar, pentru această ultimă dovadă a dragostei ei eterne.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.