Pe cine căutați Întrebă necunoscuta

„Pe cine căutați?” întrebă o femeie tânără și atrăgătoare, cu părul lung și negru, privind cu suspiciune la Victor.

Victor rămase înmărmurit, cu buchetul de flori într-o mână și cheia inutilă în cealaltă. Privi la numărul de pe ușă – 72, apartamentul lui fără îndoială – apoi la femeia necunoscută.

„Dar unde este soția mea și ce faceți în apartamentul meu?” întrebă el, simțindu-se dintr-o dată dezorientat.

Femeia ridică o sprânceană. „Apartamentul dumneavoastră? Locuiesc aici de patru luni. Nu știu despre ce vorbiți.”

Victor se uită în jur, încercând să vadă dincolo de femeia din prag. Mobila din hol era diferită. Nicăieri nu se vedea cuierul lor vechi de lemn sau oglinda ovală pe care o cumpăraseră împreună acum cinci ani.

„Cred că e o greșeală,” spuse femeia, pregătindu-se să închidă ușa. „V-ați încurcat etajul, poate.”

„Nu, nu!” exclamă Victor, punând piciorul în prag. „Acest apartament, numărul 72, etajul 7, e al meu și al soției mele, Andreea. Am locuit aici timp de șapte ani. Am plecat în delegație acum trei luni și…”

Femeia păru brusc interesată. „Stați puțin. Ați spus Andreea? Andreea Popescu?”

„Da!” răspunse Victor, simțind un val de speranță. „Soția mea, Andreea Popescu. O cunoașteți? Unde este ea?”

Femeia ezită. „Cred că ar trebui să intrați un moment.”

Apartamentul era complet schimbat. Pereții fuseseră zugrăviți în culori diferite, mobila era nouă, modernă, nimic nu mai amintea de căminul pe care îl lăsase în urmă cu trei luni.

„Vă rog, luați loc,” spuse femeia, arătând spre un fotoliu pe care Victor nu-l recunoștea. „Mă numesc Diana. Am cumpărat acest apartament acum patru luni de la o agenție imobiliară.”

Victor simți cum i se taie respirația. „Asta e imposibil. Eu și Andreea suntem proprietarii. Nu am vândut niciodată…”

„Așteptați puțin,” îl întrerupse Diana, îndreptându-se spre un sertar. Scoase un dosar și îi înmână niște documente. „Iată contractul de vânzare-cumpărare. Apartamentul a fost cumpărat legal, cu toate actele în regulă.”

Victor examină documentele, simțind cum i se face rău. Acolo, pe contract, era semnătura Andreei, alături de numele ei complet. Și data: cu exact o lună după plecarea lui în delegație.

„Nu înțeleg,” murmură el, lăsând documentele să-i cadă în poală. „De ce ar vinde Andreea apartamentul nostru? Unde e ea acum?”

Diana păru stânjenită. „Nu știu nimic despre situația dumneavoastră personală. Am cumpărat apartamentul de la agenție, nu direct de la fosta proprietară. Nu am întâlnit-o niciodată pe soția dumneavoastră.”

Victor se ridică, trecându-și mâinile prin păr. „Trebuie să dau de ea. Numărul ei de telefon nu mai funcționează. Am crezut că și-a schimbat telefonul, dar acum…”

„Îmi pare rău,” spuse Diana sincer. „Chiar nu știu unde ar putea fi.”

Ieși din apartament în stare de șoc, florile uitate pe măsuța din holul Dianei. Coborî scările mecanic, incapabil să folosească liftul, simțindu-se ca într-un coșmar. Ajuns în fața blocului, se așeză pe o bancă, încercând să-și adune gândurile.

Cum era posibil ca Andreea să vândă apartamentul lor fără să-i spună? Unde era acum? De ce nu-i răspundea la telefon de două săptămâni?

Cu mâini tremurânde, scoase telefonul și formă numărul cel mai logic – al mamei Andreei.

„Alo, tanti Eugenia? Sunt eu, Victor.”

O tăcere lungă se lăsă la celălalt capăt al firului.

„Victor?” răspunse în cele din urmă o voce rece. „Ce vrei?”

„Andreea… apartamentul nostru a fost vândut. Nu știu unde este ea. Tocmai m-am întors și…”

„Ai tupeul să suni și să întrebi de ea?” îl întrerupse femeia, cu o voce plină de furie. „După tot ce i-ai făcut? După ce ai dispărut fără urmă, lăsând-o singură cu toată durerea?”

Victor rămase confuz. „Despre ce vorbiți? Am fost în delegație, pe platforma petrolieră. I-am spus că voi lipsi trei luni. Am sunat-o cât de des am putut.”

Un râs amar se auzi la celălalt capăt. „Delegație? Așa îi spui tu? Andreea a aflat totul despre tine și amanta ta din Dubai. A văzut pozele, mesajele, totul.”

Victor simți cum i se învârte capul. „Amantă? Ce amantă? Nu am nicio amantă!”

„Mincinosule!” strigă soacra lui. „Paula ți-a trimis toate dovezile. Fotografii cu voi doi, mesaje de dragoste, planuri de viitor. Andreea a văzut totul.”

„Paula?” întrebă Victor, încercând să înțeleagă. „Paula de la biroul de contabilitate? Dar nu am nimic cu ea, e doar o colegă!”

„Nu mă interesează minciunile tale,” continuă Eugenia. „Andreea a suferit destul. A vândut apartamentul pentru că nu suporta să mai stea acolo, cu amintirile voastre. S-a mutat departe, și-a refăcut viața. Lasă-o în pace!”

Înainte ca Victor să poată răspunde, femeia închise telefonul.

Rămase pe bancă, încercând să proceseze informațiile. Paula, colega de la contabilitate, care se ocupase de actele pentru delegația lui. Paula, care mereu fusese puțin prea prietenoasă, prea insistentă. Paula, care îi ceruse numărul Andreei „în caz de urgență”.

Dintr-o dată, totul începu să aibă sens. Paula trebuie să fi fabricat dovezi, poate folosind fotografii modificate sau mesaje false. Dar de ce ar face asta?

Cu o nouă determinare, Victor se ridică și se îndreptă spre stația de taxi. Trebuia să ajungă la companie, să vorbească cu Paula, să afle adevărul.

Biroul era aproape gol când ajunse acolo, fiind vineri seara. Doar câțiva angajați mai rămăseseră să termine proiecte urgente. Și Paula, care stătea la biroul ei, tastând ceva la calculator.

Când îl văzu pe Victor, ochii ei se măriră de surpriză, apoi un zâmbet larg îi apăru pe față.

„Victor! Te-ai întors mai devreme! Ce surpriză frumoasă!”

Se ridică să-l îmbrățișeze, dar el se dădu un pas înapoi.

„De ce ai făcut asta, Paula?” întrebă el direct, cu vocea tremurând de furie.

Zâmbetul ei păli ușor. „Despre ce vorbești?”

„Știi foarte bine. De ce i-ai trimis soției mele fotografii și mesaje false? De ce ai făcut-o să creadă că avem o aventură?”

Paula păru șocată pentru o clipă, apoi expresia ei se schimbă, devenind mai dură.

„Pentru că meriți mai mult, Victor. Meriți pe cineva care să te aprecieze cu adevărat, nu o femeie ca Andreea, care nici măcar nu știa cât valorezi.”

Victor o privea nevenindu-i să creadă. „Ai distrus căsnicia mea din cauza unei obsesii? Andreea a vândut apartamentul nostru, și-a refăcut viața! Totul din cauza minciunilor tale!”

Paula ridică din umeri, aproape indiferentă la durerea lui. „Nu e vina mea că a crezut totul atât de ușor. Dacă te-ar fi iubit cu adevărat, ar fi avut mai multă încredere în tine.”

Victor fu cât pe ce să izbucnească, dar se abținu. În schimb, scoase telefonul și începu să o înregistreze.

„Spune-mi exact ce ai făcut,” ceru el. „Vreau să aud totul.”

Paula zâmbi cu aroganță. „Am creat câteva fotografii modificate cu noi doi. Am inventat mesaje romantice, planuri de viitor în Dubai. Nimic foarte complicat – doar ce era nevoie pentru a o face să-și piardă încrederea în tine. Am vrut să fii liber când te vei întoarce.”

„De ce Dubai?”

„Pentru că știam că acolo va fi următoarea ta delegație. Am vrut să plantez semințele îndoielii, să creez o poveste care să pară credibilă.”

Victor opri înregistrarea, simțindu-se bolnav. „Ești conștientă că ce ai făcut e ilegal? Că pot merge la poliție cu asta?”

Pentru prima dată, Paula păru speriată. „Nu ai face asta.”

„Ba da, aș face-o. Dar înainte, vreau să știu unde e Andreea acum.”

Paula clătină din cap. „Nu știu. Chiar nu știu. Am văzut-o ultima dată când a venit să-ți ia niște lucruri de la birou, cu o lună în urmă. Plângea. Mi-a spus că pleacă din oraș, că nu vrea să mai știe nimic de tine.”

Victor își luă înregistrarea și plecă fără să mai spună un cuvânt. Trebuia să o găsească pe Andreea, să-i explice totul. Dar cum? Unde să o caute?

După zile de căutări disperate, după ce sunase toți prietenii comuni, toate rudele, Victor era aproape gata să renunțe. Nimeni nu voia să-i spună unde era Andreea. Toți credeau povestea înșelatului.

Într-o seară, stând în camera de hotel unde locuia temporar, primi un mesaj neașteptat de la Diana, femeia care cumpărase apartamentul lor:

„Am găsit un album foto sub parchetul din dormitor când făceam renovări. Cred că v-ar putea interesa să-l recuperați.”

Victor se grăbi înapoi la fostul său apartament. Diana îl aștepta cu un album vechi de fotografii – albumul lor de nuntă, pe care Andreea îl păstra ca pe o comoară.

„Mulțumesc,” spuse el, răsfoind cu tristețe albumul. „Înseamnă foarte mult pentru mine.”

„E ciudat,” comentă Diana. „De ce l-ar ascunde sub parchet dacă voia să-l păstreze?”

Victor se opri, o idee încolțind în mintea lui. „Poate nu voia să-l piardă. Poate a lăsat un mesaj pentru mine.”

Examină fiecare pagină cu atenție, până când, între ultima pagină și coperta din spate, găsi un bilețel scris de mâna Andreei:

„Dacă ai găsit asta, înseamnă că te-ai întors și ai descoperit că am vândut apartamentul. Îmi pare rău. Nu am putut suporta durerea. M-am mutat la mătușa Irina în Constanța. Dacă vei citi vreodată acest mesaj și încă îți pasă, știi unde să mă găsești.”

Victor simți cum i se umple inima de speranță. Mătușa Irina – o bătrână dulce care locuia într-o casă mică lângă mare. Fusese acolo de câteva ori, știa adresa.

„Trebuie să plec,” îi spuse el Dianei, strângând albumul la piept. „Îți mulțumesc. Mi-ai salvat viața.”

Constanța, două zile mai târziu. Victor stătea în fața casei mătușii Irina, cu inima bătându-i nebunește. În mână ținea înregistrarea cu Paula, dovada nevinovăției sale, și un buchet de trandafiri albi – florile preferate ale Andreei.

Bătu la ușă, rugându-se în gând să fie acasă. Ușa se deschise, și acolo, în prag, stătea Andreea, la fel de frumoasă cum o ținea minte, deși cu ochii obosiți și triști.

Când îl văzu, fața ei se transformă într-un amestec de șoc, durere și – îndrăznea să spere? – o licărire de bucurie.

„Victor?” șopti ea. „Ce faci aici? Cum m-ai găsit?”

El îi întinse albumul. „Ai lăsat un mesaj. Sub parchet.”

Andreea privi albumul, apoi din nou la el. „De ce ai venit?”

„Pentru că tot ce ai crezut despre mine e o minciună,” spuse el simplu. „Paula a fabricat totul – fotografiile, mesajele, totul. Și pot să-ți dovedesc.”

Îi arătă telefonul, pregătit să redea înregistrarea, dar Andreea ezită.

„De ce aș crede asta acum? Au trecut luni întregi. Mi-am refăcut viața. M-am… mutat.”

„Te rog, doar ascultă. Cinci minute, atât îți cer. Dacă după aceea tot vrei să plec, voi respecta decizia ta.”

Andreea se dădu la o parte, lăsându-l să intre. În living, îi arătă înregistrarea cu Paula mărturisind totul. Expresia Andreei se schimbă treptat de la neîncredere la șoc, apoi la furie și, în final, la o durere profundă.

„De ce ar face cineva așa ceva?” întrebă ea, cu lacrimi în ochi.

„Pentru că era obsedată,” răspunse Victor simplu. „Și pentru că tu ai crezut-o prea ușor.”

Andreea înghiți în sec. „Cum să nu o cred? Fotografiile păreau atât de reale. Mesajele… erau de pe numărul tău.”

„Avea acces la telefonul meu de serviciu. A putut trimite orice de acolo. Dar întrebarea mea e: de ce nu m-ai sunat să mă întrebi direct? De ce nu mi-ai dat șansa să mă apăr?”

Andreea își coborî privirea. „Pentru că mi-a fost frică. Frică să aflu că era adevărat. Și apoi, când nu ai sunat săptămâni întregi…”

„Pentru că eram pe platformă! Ți-am spus că va fi dificil să comunic de acolo. Ți-am trimis e-mailuri!”

„Nu am primit nimic,” șopti ea.

„Probabil pentru că Paula ți-a spart și contul de e-mail. Avea toate informațiile mele, putea accesa orice.”

Tăcerea se lăsă între ei, grea de regrete și întrebări nerostite.

„Ce facem acum?” întrebă Andreea în cele din urmă. „Am vândut apartamentul nostru. Mi-am luat un nou loc de muncă aici. Totul e diferit.”

Victor se apropie și îi luă mâinile. „Nimic nu e ireversibil. Putem cumpăra un alt apartament. Pot cere transfer la filiala din Constanța. Sau putem începe complet de la zero, oriunde ne-am dori. Important e să fim împreună.”

Andreea îl privi în ochi, căutând sinceritatea în privirea lui. „Cum pot fi sigură că nu se va întâmpla din nou? Că nu vom lăsa pe altcineva să ne distrugă?”

„Pentru că de data asta vom comunica. Vom avea încredere unul în celălalt. Și pentru că te iubesc mai mult decât orice pe lume, și nimic nu poate schimba asta.”

Un zâmbet timid apăru pe buzele Andreei. „Și eu te iubesc. N-am încetat niciodată.”

În acea zi, în casa mică de la malul mării, Victor și Andreea găsiră un nou început. Nu în apartamentul lor vechi, nu în viața lor de dinainte, ci într-un nou capitol, construit pe lecțiile dureroase ale trecutului. Iar când, șase luni mai târziu, se mutară în noua lor casă – o căsuță cu vedere la mare – știau că, oricât de diferit ar fi fost totul, dragostea lor era mai puternică decât orice încercare.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.