A instalat camera pentru a-și urmări soția în timp ce era plecat în delegație

Anton stătea în camera de hotel la sute de kilometri distanță, cu laptopul deschis în fața lui, iar ceea ce vedea pe ecran îl lăsase fără cuvinte. Inima îi bătea nebuneşte în piept.

Se aplecă mai aproape de ecran, nevenindu-i să creadă. În holul apartamentului lor, la ora 10 seara, stătea chiar Svetlana, soția lui, înconjurată de… valize. Mari. Multe. Cel puțin șase sau șapte, unele deschise, altele închise.

„Ce naiba face?” murmură el, simțind cum i se usucă gura.

Pe măsură ce urmărea, văzu cum Svetlana mergea dintr-o cameră în alta, aducând haine, obiecte personale, cărți. Le aranja metodic în valize, verificând o listă din când în când. Părea concentrată, hotărâtă.

Anton simți cum i se strânge stomacul. Mama lui avusese dreptate? Svetlana chiar plănuia să-l părăsească? Și aștepta prima ocazie când el era plecat pentru a-și face bagajele și a dispărea din viața lui?

Apucă telefonul instinctiv, dar apoi se opri. Ce să-i spună? „Te-am spionat și te-am prins făcându-ți bagajele”? Ar trebui să aștepte, să vadă ce se întâmplă în continuare.

Pe ecran, Svetlana își verifică ceasul și păru dintr-o dată grăbită. Închise rapid valiza cea mai mare și se îndreptă spre ușă. Soneria interfonului zbârnâi și femeia deschise ușa apartamentului.

Anton simți cum i se oprește inima când un bărbat înalt intră în apartament. Nu putea să-i vadă bine fața din unghiul camerei, dar putea observa că era bine îmbrăcat și părea să cunoască bine locul. Bărbatul se aplecă și o îmbrățișă pe Svetlana, care îi răspunse zâmbind.

„Nenorocita!” șopti Anton, simțind cum furia și durerea îl copleșesc simultan.

Bărbatul ridică una dintre valize și o întrebă ceva pe Svetlana, care dădu din cap afirmativ. Apoi luă a doua valiză, în timp ce Svetlana lua o a treia. Începură să care valizele afară din apartament.

Anton închise brusc laptopul, incapabil să mai privească. Mintea îi era un haos total. Trei ani de căsnicie, și totul se termina așa? Fără niciun avertisment, fără nicio discuție? Pur și simplu își făcea bagajele și pleca cu un alt bărbat în timp ce el era plecat?

Își luă capul în mâini, respirând adânc. Trebuia să se calmeze. Poate era o explicație. Poate… nu, nu exista nicio explicație nevinovată pentru ce văzuse.

Telefonul lui sună, afișând numărul Svetlanei. Anton ezită, apoi răspunse, străduindu-se să-și țină vocea sub control.

„Da?”

„Iubitule, cum merge delegația?” întrebă Svetlana, vocea ei sunând veselă.

Fățărnicia ei îl lovi ca un pumn. Cum putea să sune atât de normal, atât de inocentă?

„Merge… bine,” reuși el să spună.

„Mi-e dor de tine,” spuse ea.

Anton simți cum i se umezesc ochii, un amestec toxic de furie și durere amenințându-l să explodeze.

„Serios? Și ce faci acum?” întrebă el, încercând să-și păstreze vocea neutră.

„Oh, nimic special. Doar pregătesc câteva lucruri.”

„Lucruri?” repetă el. „Ce fel de lucruri, Sveta?”

Se lăsă o tăcere scurtă.

„Ești bine, Anton? Suni ciudat.”

„Sunt perfect,” spuse el sec. „Doar curios ce ‘lucruri’ pregătești.”

„Ești sigur că ești bine? Pari supărat.”

Anton nu se mai putu abține.

„Cine era tipul care tocmai a intrat în apartamentul nostru, Sveta? Cel care te-a ajutat să cari valizele?”

De data aceasta, tăcerea de la celălalt capăt al firului fu mai lungă.

„Anton… ai instalat o cameră în apartament?”

„Răspunde la întrebare, Svetlana. Cine era bărbatul? Unde pleci cu toate valizele alea?”

Svetlana oftă adânc.

„Anton, ascultă-mă…”

„De cât timp?” o întrerupse el. „De cât timp mă înșeli? A trebuit să plec doar o săptămână și deja te-ai hotărât să fugi cu el?”

„Anton, pentru numele lui Dumnezeu, nu te înșel! Dacă m-ai lăsa să…”

„Te-am văzut, Svetlana!” țipă el. „Te-am văzut cu ochii mei, pe camera video! Tu, el, valizele! Nu mă minți!”

„Anton!” strigă și ea, vocea ei suficient de puternică încât să-l oprească. „Bărbatul era fratele tău, Mihail!”

Anton rămase tăcut, procesând informația.

„Fratele meu? Ce căuta Mihail la noi?”

„Dacă m-ai fi lăsat să termin, ți-aș fi explicat. Mă ajută să transport valizele la casa părinților tăi.”

„La… casa părinților mei?” repetă Anton, confuz.

„Da, Anton. Pentru că apartamentul nostru va fi renovat timp de două săptămâni, începând de mâine. Ți-am spus despre asta acum o lună! Firma de construcții va schimba toate țevile și va renova baia și bucătăria. Nu-ți amintești?”

Anton se lăsă încet pe spate în scaunul de hotel. Vag, ca prin ceață, își aminti o discuție despre renovare. Fusese atât de ocupat cu pregătirile pentru delegație încât nu-i acordase atenție.

„Dar… toate hainele tale… toate lucrurile…”

„Le duc la părinții tăi, unde voi sta și eu până termină renovarea. Ți-am trimis chiar un e-mail cu toate detaliile săptămâna trecută.”

Anton își verifică rapid e-mailurile. Într-adevăr, acolo era un mesaj de la Svetlana, cu subiectul „Detalii renovare apartament”, pe care nu-l deschisese.

„Oh… Doamne…” murmură Anton, simțindu-se brusc cel mai mare idiot din lume.

„Anton,” vocea Svetlanei era mai blândă acum, „chiar ai crezut că te părăsesc?”

El nu răspunse imediat, încă procesând enormitatea greșelii sale.

„Mama… ea mi-a băgat ideea asta în cap. Că poate mă înșeli.”

Svetlana oftă din nou.

„Bineînțeles că mama ta ar sugera așa ceva. Dar tu, Anton? Tu chiar ai crezut asta despre mine?”

„Îmi pare rău,” șopti el, rușinat. „Am văzut valizele și am… am intrat în panică.”

„Anton, suntem căsătoriți de trei ani. Crezi că dacă aș fi vrut să plec, aș fi așteptat să fii în delegație? Și crezi că aș fi fost atât de proastă încât să fac asta în fața camerei pe care TU ai instalat-o?”

Anton își dădu seama cât de absurdă fusese reacția lui. Svetlana avea dreptate – totul ar fi avut mai mult sens dacă ar fi fost vorba despre renovare.

„Când ai instalat camera aceea?” întrebă Svetlana.

„Ieri, înainte să plec,” mărturisi Anton.

„Și nu mi-ai spus nimic?”

„Nu… voiam să văd…”

„Să vezi ce? Dacă te înșel?”

Anton nu răspunse.

„Știi ce, Anton? Sunt foarte dezamăgită. Nu de faptul că ai instalat o cameră – deși e deranjant – ci pentru că ai putut crede, chiar și pentru o clipă, că te-aș înșela sau te-aș părăsi așa.”

„Îmi pare rău, Sveta. Sincer îmi pare rău.”

„Aș vrea să te cred, dar… asta arată cât de puțină încredere ai în mine. După trei ani împreună.”

Anton simți cum o greutate imensă îi apasă pieptul. Făcuse o greșeală stupidă.

„Ce pot să fac pentru a repara lucrurile?” întrebă el încet.

„În primul rând, scoate camera aceea stupidă din apartament când te întorci. Sau cel puțin discută cu mine înainte de a instala dispozitive de supraveghere în propriul nostru cămin.”

„O voi face. Promit.”

„Și cred că ar trebui să ai o discuție serioasă cu mama ta despre limitele implicării ei în căsnicia noastră.”

Anton dădu din cap, deși ea nu-l putea vedea.

„Ai dreptate. Voi vorbi cu ea.”

Se lăsă o tăcere între ei, plină de tensiune nerezolvată.

„Te iubesc, Anton,” spuse Svetlana în cele din urmă. „Și vreau să am încredere că și tu mă iubești și ai încredere în mine.”

„Te iubesc mai mult decât orice, Sveta. Îmi pare rău că am lăsat-o pe mama să-mi bage idei în cap.”

Când închise telefonul, Anton rămase mult timp nemișcat, gândindu-se la cât de aproape fusese să distrugă totul din cauza suspiciunilor nefondate. Deschise din nou laptopul și privi imaginea holului gol al apartamentului lor.

A doua zi dimineață, Anton sună la compania aeriană și schimbă biletul de întoarcere. În loc să se întoarcă peste o săptămână, va zbura acasă în weekend, surprinzând-o pe Svetlana la părinții lui. Cu un buchet mare de flori și un cadou special – inelul pe care îl văzuse admirându-l într-o vitrină luna trecută.

Și cu o promisiune fermă față de sine: niciodată nu va mai permite suspiciunilor sau influenței mamei sale să-i pună la îndoială dragostea și loialitatea Svetlanei.

Cât despre camera de supraveghere, o va scoate imediat ce se va întoarce. Sau poate o va păstra, dar doar pentru a-i face o surpriză Svetlanei când se vor muta înapoi în apartamentul renovat – surpriza că a învățat să aibă încredere deplină în ea.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.