Nu am bani Ieri i-am dat ultimii Natăliei Știi că are doi copii.

„Iro, n-am bani! Ultimii bani i-am dat ieri Nastei! Știi bine că are doi copii!” Ana Petrovna a închis telefonul, cu inima strânsă de durere.

Nu voia să-și amintească ce-i spusese fiica ei. „De ce așa? Am crescut trei copii cu Vasile, am făcut totul pentru ei. I-am făcut oameni! Toți cu studii, cu slujbe bune. Și acum, la bătrânețe, n-am nici pace, nici ajutor.”

„De ce-ai plecat atât de devreme, Vasile? Cu tine era mai ușor…” se gândi ea în sinea ei, adresându-se soțului ei mort. Inima i se strânse dureroas, iar mâna se întinse automat spre pastile: „Mai am doar una sau două. Dacă mă ia rău, n-am cum să mă ajut. Trebuie să merg la farmacie.”

Încercă să se ridice, dar se prăbuși înapoi în fotoliu – avea amețeli groaznice. „Nu-i nimic, pastila va face efect și o să treacă.” Dar timpul trecea, și nu-i venea mai bine.

Ana Petrovna forma numărul fiicei ei mai mici: „Nastio…” abia apucă să spună.

„Mamă, sunt la ședință, te sun eu mai târziu!”

Apoi încercă să-l sune pe fiul ei: „Fiule, mă simt rău… Și mi-au terminat pastilele. Poți după serviciu să…” Nici măcar n-o lăsă să termine.

„Mamă, nu sunt doctor, nici tu nu ești! Cheamă salvarea, nu aștepta!”

Ana Petrovna oftă greu. „Așa e, are dreptate. Dacă peste jumătate de oră nu-mi vine mai bine, trebuie să sun la urgențe.”

Se lăsă ușor pe spate în fotoliu și închise ochii. Începu să numere până la o sută, să se liniștească. De departe, auzi un sunet. Ce era? Ah, telefonul!

„Alo?” răspunse cu greu.

„Anușca, bună! Sunt Petre! Ce mai faci? M-am trezit neliniștit și am vrut să te sun.”

„Petre, mă simt rău…”

„Vin imediat! Poți să deschizi ușa?”

„E descuiată mereu în ultima vreme.”

Ana Petrovna scăpă telefonul din mână. N-avea putere să-l ia. „Lasă,” se gândi. În fața ochilor îi trecură imagini din tinerețe: era tânără, studentă în anul întâi la economie. Apoi doi tineri voinici, cadeți militari, ținând baloane în mână.

„Ce amuzant,” își spusese Anușca atunci, „atât de mari și cu baloane!” A, da! Era 9 Mai! Parade, petreceri! Și ea stând între Petre și Vasile.

Îl alesese pe Vasile. Pur și simplu era mai îndrăzneț, în timp ce Petre era mai închistat și timid. Apoi destinul i-a despărțit: ea și Vasile au plecat la Moscova, iar Petre a fost trimis în Germania.

S-au întâlnit din nou în orașul natal, când bărbații s-au pensionat. Petre trăise toată viața singur, fără nevastă, fără copii. Lumea îl întreba de ce…

El doar zâmbea și glumea: „N-am noroc în dragoste, poate ar trebui să mă apuc de jocuri de cărți!”

Ana Petrovna auzi voci îndepărtate, discuții. Cu greu deschise ochii: „Petre!” Lângă el era un doctor de la salvare.

„Nu-i nimic, o să-i treacă. Sunteți soțul ei?”

„Da, da!”

Doctorul îi dădu lui Petre indicații. Acesta stătea lângă Anușca, ținându-i mâna, până când ea începu să se simtă mai bine.

„Mulțumesc, Petre! Mă simt mai bine acum.”

„Foarte bine! Ia, bea niște ceai cu lămâie!”

Petre nu plecă nicăieri. Gătea în bucătărie, avea grijă de Ana. Și, deși ea se simțea mai bine, se temea să o lase singură.

„Știi, Anușca, te-am iubit toată viața. De-asta nu m-am însurat.”

„Ah, Petre, am trăit bine cu Vasile. L-am respectat mereu. M-a iubit. Tu n-ai spus nimic atunci. Nu știam cum simți.”

„Dar ce rost are să mai vorbim? Ce-a trecut, a trecut.”

„Anușca, hai să trăim ce ne mai rămâne împreună, fericiți! Cât ne dă Dumnezeu.”

Ana Petrovna își lăsă capul pe umărul lui Petre, îi prinse mâna: „Hai!” și râse cu o bucurie pură.

O săptămână mai târziu, în sfârșit, o sună fiica ei, Nastea.

„Mamă, ce-i cu tine? Ai sunat, n-am putut răspunde, apoi am uitat…”

„Ah, e în regulă acum. Ca să nu te surprind, vreau să-ți spun că mă mărit!”

Tăcere la celălalt capăt. Se auzea doar respirația haotică a fetei, încercând să-și găsească cuvintele.

„Mamă, ești în toate mințile? Îți fac absențe la cimitir de mult, și tu acum te măriți?! Și cine e norocosul?”

Ana Petrovna se strânse în ea, lacrimile îi curgeau. Dar găsi puterea să răspundă calm: „E treaba mea!” și închise.

Apoi se întoarse spre Petre: „Gata, acum vor veni toți trei! Ne pregătim să rezistăm!”

„Reușim! Unde n-a fost, a trecut!” râse Petre.

Seara, pe prag apărură toți trei: Igor, Iro și Nastea.

„Mamă, prezintă-ne pe Don Juan!” spuse Igor cu sarcasm.

„De ce să vă prezint? Mă știți,” ieși Petre din cameră. „Am iubit-o pe Anușca de la tinerețe. Când am văzut-o așa rău acum o săptămână, mi-am dat seama că n-aș putea să o pierd. I-am cerut mâna, și ea a acceptat.”

„Ascultă, bătrân nebun, ce fel de iubire la vârsta asta?!” strigă Iro.

„Ce vârstă?” întrebă Petre calm. „Abia am împlinit șaptezeci, mai avem de trăit. Și mama voastră e încă frumoasă!”

„Înțeleg că vrei să-i furi apartamentul, nu-i așa?” spuse Nastea cu voce de avocată.

„Copii, vă e frică de Dumnezeu? Ce treabă are apartamentul?! Aveți toți casele voastre!”

„Totuși, acolo e și partea noast„Și totuși,” spuse Nastea cu glas tăios, „nu ai dreptul să iei astfel de decizii singură.”

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.