Arina la cei 45 de ani ai ei e încă o femeie foarte frumoasă. L-a înmormântat pe moșul Evsei și a rămas singură în casă. Muncă casă viața ei e toată la fel zi de zi.
DISCLAIMER: Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.
— Hai, spune! De ce furi? Știi bine că nu e corect, nu?
Băiatul se uita la ea cu ochii mari și umezi, dar nu spunea nimic. Avea obrajii murdari, părul zburlit și hainele rupte. Tremura ușor, nu se știa dacă de frică sau de rușine.
— Cum te cheamă? — l-a întrebat mai blând, dar tot cu tonul ăla hotărât.
— Mihăiță… — a șoptit el, abia auzit.
— Și unde stai, Mihăiță? Ai părinți?
Băiatul a dat din cap că nu.
— Mamă… a murit anul trecut. Tata… a plecat. Nici nu mai știu unde e. M-a lăsat la bunica, dar și ea… s-a îmbolnăvit. Acum stau pe unde apuc. Uneori la gară, uneori într-o baracă lângă calea ferată. N-am mâncat nimic azi. De-aia…
A ridicat privirea către ea, jenat.
Arina a oftat adânc. Inima i s-a strâns. Și-a adus aminte de copilăria ei, de cât de greu i-a fost după ce a murit mama ei. Dar ea avusese totuși pe cineva. El… era singur de tot.
— Ascultă-mă, Mihăiță. Ce-ai făcut nu-i bine. Dar nici să te bată niște brute pe stradă nu e o soluție. Hai cu mine. Nu-ți fac nimic rău, jur. Mă cheamă Arina.
— Unde mergem? — a întrebat suspicios.
— La mine acasă. Măcar să mănânci ceva. Ești piele și os, copilule…
Mihăiță s-a uitat lung la ea. Nu părea genul de om care minte. Și nici nu părea să vrea ceva de la el. A dat din cap încet și au pornit.
La casa Arinei, o căsuță mică dar curată și primitoare, băiatul s-a uitat cu uimire. Nu mai fusese demult într-un loc așa de liniștit. Arina i-a dat o cămașă curată, niște pantaloni de-ai fiului ei care locuia în alt oraș, și i-a zis:
— Du-te, spală-te bine. Acolo e baia. Și după, te aștept cu supă caldă în bucătărie.
El a oftat și a fugit la baie. Când s-a întors, mirosul de mâncare l-a lovit ca un parfum din altă lume. A mâncat două porții de supă și o felie groasă de pâine cu zacuscă.
— Ai vrea să rămâi la mine o vreme? Doar dacă vrei, nu te oblig.
— Da… — a zis el, aproape fără să gândească. — Dar nu vreau să fiu o povară.
— Nu ești o povară, Mihăiță. Nici vorbă. Poate că… poate că ne ajutăm unul pe altul. Eu sunt singură. Și tu ai nevoie de cineva care să te vadă. Să-ți spună „bună dimineața“. Ce zici?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Zic… zic că n-am mai auzit de mult cuvinte așa… frumoase.
Zilele au trecut. Mihăiță a început să prindă viață, să râdă, să povestească. Arina l-a dus la școală, i-a cumpărat cărți, haine, ghiozdan. Îi plăcea matematica. Și era politicos, respectuos. Vecinii au început să observe schimbarea. Unii mai cârcotași, alții sincer impresionați.
— Ai făcut o faptă mare, Arina, — îi spunea doamna de la colț. — Nu toți ar fi luat un copil de pe stradă.
— Și el m-a salvat pe mine, într-un fel, — răspundea Arina. — Viața mea era pustie. Acum am pentru cine să gătesc, pentru cine să râd. Simt că mai am un rost.
Într-o seară, la aproape un an după ce s-au cunoscut, Mihăiță s-a uitat la ea cu seriozitate și i-a zis:
— Pot… să-ți spun „mama“?
Arina a simțit cum îi încremenește inima, apoi s-a topit toată. L-a strâns în brațe și a murmurat:
— Te rog… așteptam să-mi spui asta de mult.
Și de-atunci, nu mai erau o femeie singură și un băiat de pe stradă. Erau familie.
