Soțul meu mă făcea săracă în fața rudelor dar el nu știa că sunt proprietara atelierului auto unde lucrează

Am așteptat până când au plecat toți, apoi m-am dus în dormitor. Tudor a venit după mine, surâzând mulțumit de seara reușită.

— A fost o cină excelentă, scumpo, prietenii mei au fost impresionați, spuse el, dezbrăcându-se.

— Și de mine? Am fost și eu impresionantă? am întrebat încet.

— Tu? râse el. Păi, mâncarea a fost bună, casa curată… ce mai vrei?

M-am așezat pe marginea patului, privind spre fereastra care reflecta chipurile noastre în întuneric.

— Știi care e diferența între acum trei ani și prezent, Tudor?

— Avem mai mulți bani? zise el, zâmbind larg.

— Nu. Atunci mă vedeai ca pe un om. Acum mă vezi ca pe o investiție care nu rentează suficient.

Tudor a oftat dramatic.

— Ana, iar începi cu sensibilitățile? Hai să fim realiști. Eu aduc banii în casă, tu ești secretară cu jumătate de normă. E normal să am eu ultimul cuvânt în deciziile financiare.

— Și dacă situația s-ar schimba? am întrebat, studiindu-i expresia.

— Ce să se schimbe? Să devii brusc directoare? râse el.

În acel moment, am luat decizia. Cei trei ani de probă se încheiau săptămâna viitoare, oricum.

A doua zi, am mers la biroul administrativ al rețelei de ateliere auto. Mihaela, contabila-șefă care știa adevărul, m-a întâmpinat cu respect.

— Bună dimineața, doamnă proprietară. Cum pot să vă ajut?

— E timpul să mă prezint oficial echipei, am spus.

Tudor lucra la o mașină când am intrat în atelier împreună cu Mihaela și Alexandru, managerul general. Toți mecanicii s-au oprit din lucru, surprinși de apariția noastră.

— Domnilor, spuse Alexandru cu voce tare, permiteți-mi să v-o prezint oficial pe doamna Ana Constantinescu, proprietara rețelei noastre de ateliere auto. Dânsa a preluat afacerea acum trei ani, dar a dorit să rămână în anonimat până acum.

Am văzut cum fața lui Tudor se transformă de la confuzie la șoc, apoi la neîncredere. Cheia franceză i-a alunecat din mână, căzând cu zgomot pe podea.

— Ați lucrat bine în ultimul an, am spus, adresându-mă tuturor, dar privind direct spre soțul meu. Creșterile salariale vor continua pentru cei care dovedesc respect, profesionalism și spiritul echipei.

După întâlnire, Tudor m-a urmărit până în biroul managerial care acum era al meu. Tremura vizibil când a închis ușa în urma lui.

— De ce nu mi-ai spus? șopti el.

— Pentru că unchiul Mihai mi-a cerut să verific dacă mă iubești pe mine sau potențialul meu financiar, am răspuns simplu. Trei ani, Tudor. Trei ani în care m-ai făcut să mă simt din ce în ce mai mică.

— Dar eu doar glumeam! protestă el. E doar umorul meu!

— Nu, Tudor. Nu e umor când doare. E dispreț.

Am deschis servieta și am scos un dosar.

— Ce-i asta? întrebă el.

— Actele pentru casa pe care o doream. Am cumpărat-o ieri.

Tudor și-a recăpătat rapid încrederea, zâmbind larg.

— Minunat, scumpo! Când ne mutăm?

Am pus dosarul pe birou și l-am împins spre el.

— Tu nu te muți nicăieri. Casa e pe numele meu. La fel cum divorțul pe care l-am depus ieri este inițiat de mine.

Fața lui s-a descompus complet.

— Nu poți să faci asta! După tot ce am construit împreună!

— Ce am construit, Tudor? O relație în care una dintre părți e mereu diminuată? În care contribuția mea nu contează decât dacă are valoare financiară?

Am respirat adânc, simțind pentru prima dată în mult timp că pot să stau dreaptă.

— Poți să-ți păstrezi jobul aici. Ești un mecanic bun. Dar soțul meu nu mai poți fi.

Când Tudor a ieșit din birou, am simțit un amestec ciudat de tristețe și eliberare. Uneori, trebuie să pierzi pentru a câștiga. Și chiar dacă am pierdut iluzia unei căsnicii, am câștigat înapoi respectul pentru mine însămi.

Asta era singura avere care conta cu adevărat.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.