Când fiii și-au abandonat tatăl el a ajuns la groapa de gunoi. Scormonind prin gunoaie a încremenit de groază la ceea ce a găsit acolo
DISCLAIMER: Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.
„Salut, tată, avem un cadou pentru tine!” – a strigat cu bucurie Vitalik, intrând în cameră. Împreună cu el a intrat și fratele mai mare, Arsenie. „Ce cadou, nu trebuia să cheltuiți bani pe mine!” – a răspuns tatăl, uimit.
„Cum să nu? Faci atât de multe pentru noi, toată viața îți vom fi datori!” – a spus Vitalik și i-a întins tatălui un plic. „E un bilet într-un sanatoriu specializat. Pentru spatele tău – exact ce ai nevoie!” Pentru o clipă, inima lui Alexei, tatăl băieților, s-a strâns. Se pare că a făcut totul bine.
Împreună cu soția lui, Katia, a crescut astfel de fii. Păcat că ea nu a trăit să vadă acest moment. Alexei a luat biletul și și-a îmbrățișat strâns băieții.
Adevărul e că generozitatea lor nu era întâmplătoare. De fapt, Alexei cedase în sfârșit insistențelor lor și acceptase să vândă apartamentul său cu trei camere din centru…
„De ce m-ați adus aici?” – a întrebat bătrânul. „Acum ăsta e noul tău cămin, obișnuiește-te”, a spus Vitalik. – „Iartă-ne. Ești bătrân, asta îți ajunge.” Și, fără să-i lase timp să reacționeze, băieții i-au pus valiza jos și au plecat. Alexei a rămas nemișcat, fără să poată spune un cuvânt.
Așa a ajuns omul pe o groapă de gunoi…
Într-o dimineață devreme, când soarele abia începea să se ridice, Alexei a fost trezit de zgomotul unei mașini. „Cine poate fi așa devreme? Niciodată nu aduceau gunoi la ora asta”, a gândit el. Învelindu-se mai bine în pătură, a ieșit afară. O camionetă mare stătea pe groapa de gunoi, diferită de cele care aduceau de obicei deșeuri.
Doi bărbați solizi descărcau mobilă – o canapea, câteva scaune și un dulap vechi. „Uite, mobilă bunicică, ba chiar într-o stare destul de bună”, a gândit Alexei.
„În sfârșit, voi dormi și eu pe ceva moale, nu pe grămada asta de cârpe”, a spus Alexei încet, frecându-și mâinile de nerăbdare. Adăpostul lui devenea treptat mai confortabil, pe cât putea fi pentru un om al străzii. Dar un pat adevărat încă îi lipsea.
A încercat să miște canapeaua, dar nici măcar nu a reușit s-o clatine – era mult prea grea. „E plină cu pietre sau am ajuns atât de slab?” – a gândit el dezamăgit. Dar, cum nu voia să creadă că slăbiciunea lui e de vină, a decis să verifice prima teorie.
A ridicat șezutul canapelei și a încremenit…
