Ești o cerșetoare jalnică a scuipat el cu dispreț în mijlocul sălii

— …dar în ultima vreme, foarte rar, — încheie Clara cu un zâmbet timid.

— Păcat, — interveni șeful lui Ricardo, privindu-o atent peste paharul de vin. — Cu astfel de degete, ar trebui să fiți pe o scenă. Sau măcar în fața unui pian.

— Are un pian, — mormăi Ricardo cu un aer plictisit. — Dar ce folos…

Râsetele au fost politicoase, dar Clara simți cum inima i se strânge de durere. Privirea i se coborî spre farfuria unde tartarul, pregătit cu atâta grijă, rămăsese neatins.

— Haideți, cântați-ne ceva, — insistă doamna cu vocea puternică. — Atâta efort pentru seara asta… Un mic concert ar fi cireașa de pe tort!

Toți ochii se îndreptară spre Clara. Ea se ridică, nesigură, cu mâinile tremurând de emoție. Se apropie de pian, ridică capacul. Își plimbă degetele peste clape — textura familiară, emoția veche… totul părea să renască în ea.

Chopin? Nu. Azi — altceva.

Și atunci începu să cânte o piesă compusă de ea. Una născută în nopțile târzii, când Ricardo dormea și ea rămânea cu ochii deschiși, ascultând ploaia. Melodia era delicată, puțin melancolică, dar plină de forță — o forță tăcută, ca primăvara care topește gheața.

Primele note aduseră liniște în cameră. Zgomotele, paharele, conversațiile — toate dispărură. Doar ea și muzica. Iar în timp ce degetele-i alergau pe clape, Clara simți: trăiește. Cu adevărat. Nu ca „soția unui om de succes”, nu ca „fata cu maniere bune”, ci Clara — muziciană, femeie, suflet.

Când ultima notă se stinse, nimeni nu se mișcă. Apoi — aplauze. Adevărate. Din inimă. Șeful lui Ricardo fu primul care se ridică în picioare.

— Vă pierdeți în umbra lui, — îi șopti trecând pe lângă Ricardo. — Și dumneavoastră sunteți o comoară.

Mai târziu, după ce oaspeții plecară și Ricardo închise ușa în tăcere, casa se umplu de o liniște apăsătoare.

— Ce-a fost asta? — vocea lui era rece ca gheața. — Crezi că ai eclipsat totul cu interpretarea ta?

— Am fost doar eu însămi, — spuse Clara liniștit. — Pentru prima dată, după mult timp.

— M-ai făcut de râs. Ai transformat o cină de afaceri într-un spectacol!

— Atunci de ce n-ai cântat tu, Ricardo? — întrebă ea, tot liniștit. — De ce șeful tău aplauda pe mine, nu pe tine?

Se apropie de ea brusc, de parcă voia să o rănească cu cuvinte. Dar se opri. Ea stătea dreaptă, fără teamă, fără lacrimi. Doar… puternică.

— Nu mai accept să mă umilești, — rosti Clara cu calm. — Plec.

— Unde?! — izbucni el. — N-ai nimic! Nici bani, nici relații, nici viitor!

— Am muzica mea, — răspunse ea, și pentru prima dată după ani, o spuse cu mândrie.

Plecă în noaptea aceea. Luă doar partiturile, laptopul și o fotografie cu părinții. Închirie o cameră la o prietenă violonistă, se angajă acompaniatoare la un studio pentru copii, iar în weekenduri cânta la un pian public din centru.

După șase luni, un trecător filmă unul dintre recitalurile ei și-l postă online. Videoclipul deveni viral. După o săptămână, o invitară la un interviu. După o lună — la un concert al tinerilor compozitori.

Stătea în culisele unei săli mari, tremura de emoție, ca la examenele de altădată. Dar apoi ieși pe scenă — și cântă.

Și din nou — aplauze în picioare.

Muzica n-a făcut-o bogată. Dar i-a redat vocea. Și, mai ales, credința. În ea însăși. În drumul ei. În faptul că adevărul învinge mereu.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.