Logodnicul știa că părinții mei sunt foarte bogați și am decis să-l testez anunțându-l că au dat faliment

— Și încă ceva, am continuat eu, observându-i expresia îngrijorată. Va trebui să renunț la apartamentul pe care mi l-au cumpărat părinții. Nu-mi mai permit să plătesc întreținerea.

Daniel a înghițit în sec, mișcându-și nervos degetele pe marginea paharului.

— Și… unde vei locui?

Mi-am ținut privirea fixată pe fața lui, căutând orice urmă de sinceritate.

— Mă gândeam că poate am putea să ne mutăm mai devreme împreună. În apartamentul tău.

Ochii lui s-au mărit pentru o fracțiune de secundă.

— La mine? Păi… e destul de mic. Și nu e chiar în cea mai bună zonă, știi asta. Poate ar fi mai bine să…

— Să ce?

— Să găsim o soluție temporară. Poate ai putea sta la Cati pentru o vreme? Doar până se rezolvă situația părinților tăi.

În acel moment, am simțit cum ceva în mine se rupe. Avea dreptate Cati – testul funcționa perfect, dezvăluind adevărul.

— Daniel, am spus calm, ridicând paharul de vin. Te deranjează ideea de a te căsători cu o femeie care nu mai are o moștenire substanțială în viitor?

A râs nervos, răsucind inelul de logodnă pe degetul meu.

— Ce prostie! Bineînțeles că nu. Te iubesc pentru cine ești, nu pentru banii părinților tăi.

— Atunci de ce nu mă vrei în apartamentul tău?

— Nu e vorba că nu te vreau, dar… e un moment dificil. Ar trebui să gândim rațional.

L-am privit adânc în ochi.

— „Rațional” înseamnă să fii alături de persoana pe care pretinzi că o iubești atunci când trece prin momente grele.

A urmat o tăcere stânjenitoare. Daniel a luat o înghițitură mare de vin.

— Știi, a zis el în cele din urmă, poate ar trebui să petrecem puțin timp separați. Să ne limpezim gândurile. Situația asta e stresantă pentru amândoi.

Am dat din cap, scoțându-mi încet inelul de logodnă și punându-l pe masă.

— Ai dreptate. Cred că am nevoie de spațiu. Și de adevăr.

— Ce vrei să spui?

— Părinții mei nu au dat faliment, Daniel. Am inventat toată povestea.

Fața lui s-a transformat într-un amestec de confuzie și furie.

— Ai… ai inventat? De ce ai face așa ceva?

— Pentru că voiam să știu dacă mă vrei pe mine sau averea familiei mele.

S-a uitat la inel, apoi la mine, încercând să-și recapete calmul.

— Asta e absurd! Cum poți să mă acuzi de așa ceva? Sigur, m-am arătat preocupat de situația financiară, dar asta e normal! Orice persoană rezonabilă ar face-o!

— Normal ar fi fost să întrebi cum te pot ajuta, nu să sugerezi să stau la prietena mea.

— Ești irațională acum, a spus el, ridicându-se. Trebuie să te calmezi și să gândești limpede.

— Sunt mai limpede ca niciodată, am răspuns, rămânând așezată. Dar să știi că părinții mei chiar au o situație financiară dificilă.

S-a oprit, privind confuz.

— Deci… ai mințit despre minciună?

— Nu. Adevărul e că tata a investit într-un proiect nou. Un complex rezidențial de lux pe malul mării. Toate economiile lui sunt acolo acum. E un risc calculat, dar pentru următorii doi ani, lichiditatea familiei va fi redusă.

Daniel s-a așezat din nou, încet.

— Și casa din Spania?

— N-a existat niciodată. Nici iahtul, nici colecția de artă de care te-ai interesat subtil. Tata are un business solid, dar nu suntem miliardari. Îmi pare rău dacă ți-am dat impresia asta.

A stat tăcut câteva momente, cu privirea fixată pe fața de masă.

— Știi, a spus el în cele din urmă, poate ar trebui să ne luăm o pauză. Să reflectăm asupra relației noastre.

Am zâmbit trist.

— Sunt complet de acord.

Două săptămâni mai târziu, stăteam cu Cati pe terasa unei cafenele. Mă uitam la degetul gol unde fusese inelul de logodnă.

— Te simți bine? m-a întrebat ea.

— Surprinzător, da. Mă simt ușurată.

— Ți-a mai scris?

— Doar un mesaj formal prin care îmi cerea să-i trimit lucrurile rămase la mine. Și să „rămânem prieteni”.

Cati a pufnit disprețuitor.

— Clasic. Și cum merg lucrurile cu proiectul tatălui tău?

— Excelent, de fapt. Prima fază de construcție e aproape gata și deja au vândut jumătate din apartamente.

Am luat o sorbitură din cappuccino, simțind un zâmbet formându-mi-se pe buze.

— Uite-l pe Victor, a șoptit Cati, arătând spre intrarea cafenelei.

Am privit în direcția indicată. Victor, arhitectul proiectului tatălui meu, tocmai intrase. Ne văzuse și venea spre noi cu un zâmbet cald.

— Andreea, Cati, ce surpriză plăcută!

— Victor, ce mai faci? Tocmai vorbeam despre proiectul rezidențial, am spus eu, trăgându-i un scaun.

— Merge fantastic. Tatăl tău e un vizionar. Apropo, ai reușit să citești schițele pentru amenajarea spa-ului pe care ți le-am trimis?

Mi-am amintit de orele petrecute în compania lui Victor, discutând despre design, arhitectură și viziunea pentru complex. Niciodată nu mă întrebase despre banii familiei mele.

— Le-am citit. Sunt impresionante, am spus sincer. De fapt, aș vrea să-ți arăt câteva idei pe care le-am schițat și eu.

Cati s-a ridicat discret.

— Eu trebuie să plec. Am o întâlnire la tribunal. Vă las să discutați despre… spa.

După ce a plecat, Victor m-a privit curios.

— Am observat că nu mai porți inelul de logodnă.

— Observație bună, am răspuns. Am descoperit că diamantul era, de fapt, zirconiu.

A râs, apoi a devenit serios.

— Îmi pare rău să aud asta.

— Nu-ți pară. Uneori trebuie să pierzi ceva fals pentru a aprecia ce e autentic.

Victor a zâmbit, iar eu am simțit pentru prima dată în mult timp că am făcut alegerea corectă. Testul meu nu fusese doar pentru Daniel, ci și pentru mine – un test al valorilor și priorităților mele.

— Și, Victor, am adăugat, schimbând subiectul, cred că ar trebui să reconsiderăm complet designul pentru zona de recepție…

Am continuat discuția, vorbind despre viitor, despre proiecte și visuri. Fără minciuni, fără teste, doar autenticitate. Și în acel moment, am știut că adevărata bogăție nu era în contul bancar al părinților mei, ci în lecțiile pe care le învățasem.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.