Născută sub o stea norocoasă Vorbele moașei la nașterea unui copil.

Când Ana s-a născut, moașa i-a spus mamei că va fi norocoasă – s-a născut cu cămașă. Și până la cinci ani Ana chiar a fost fericită: mama îi împletea codițe, îi citea cărți cu imagini, doar uneori se supăra că Ana nu voia să învețe literele, iar tata o învăța să meargă pe bicicletă și o ducea la țară, lăsând-o să conducă pe drumul de pământ.

Când a împlinit cinci ani, părinții i-au spus că în curând Ana va avea un frățior.

– Va fi cadoul tău de ziua ta.

Cadoul chiar a sosit fix de ziua sa, luându-i de atunci toate sărbătorile: încă din primul an Andrei a început să ocupe un loc special în familie. La început, pentru că era mic, iar apoi pentru că s-a dovedit a fi un copil-minune.

Andrei a învățat să citească mai repede decât Ana, care și la douăzeci de ani citea la fel de încet ca un școlar de clasa întâi (acum s-ar numi dislexie, dar atunci aceste cuvinte nu erau cunoscute și au trimis-o pe Ana la o clasă de corecție), știa să calculeze așa încât profesoara de matematică, căreia i l-au arătat, și-a pus mâinile în cap și a fugit să-l sune pe profesorul Mihai Vasile, fără să mai menționez că Andrei compunea poezii, chiar dacă destul de specifice, dar foarte originale.

Așa cum viața Anei s-a schimbat – nu avea doar ziua de naștere comună cu fratele ei, ci și viața ei gravita acum în jurul lui Andrei. Ana îl ducea pe fratele său la școală și la lecții de engleză, la bazin și la profesorul Mihai Vasile, la școala de muzică și la cercul de poezie. Când ea însăși a dorit să meargă la un curs de gospodărie, mama s-a indignat:

– Ce, vrei să demisionez și eu să-l duc pe Andrei la profesor și la școala de muzică? Mereu te gândești doar la tine!

Și Ana a cedat. Mai ales că dacă ea făcea totul bine: nu încurca programul extrem de complicat al lui Andrei, pregătea două feluri de mâncare la cină (Andrei de la șase ani devenise vegetarian, iar tata nu putea trăi o zi fără carne), și mai ales când aducea bani acasă (seara plimba câinii vecinilor), mama o lăuda și îi mângâia părul scurt.

Ana și-a tăiat părul pentru că mama nu avea timp să i-l împletească, trebuia să repete dimineața cu Andrei lecțiile de engleză sau să noteze poeziile pe care le inventa noaptea, iar Ana își prindea un coc neglijent, primind mustrări de la profesoară. Mama nu suporta observațiile și a dus-o pe fiica sa la frizerie, unde i-au făcut o tunsoare scurtă, destul de drăguță, dar Ana tot a plâns toată noaptea după codițele ei.

– După ce termini școala, fă ce vrei, – zicea mama când Ana încerca să protesteze împotriva noilor obligatii legate de fratele ei. – Ce contează pentru tine, oricum nu faci nimic, doar citești rețetele tale.

După terminarea școlii, nu doar a Anei, ci și a lui Andrei, ea nu a obținut libertatea – până atunci, pe lângă faptul că trebuia să-i pregătească micul dejun, prânzul și cina bogate în substanțe nutritive, să calce și să-i spele hainele și să îndeplinească alte treburi mărunte, Ana a devenit ceva de genul secretarei sale. Ea îi organiza programul fratelui, se ocupa de concursuri și olimpiade, sorta corespondența lui. Când a menționat că vrea să lucreze într-un adăpost pentru câini, nu doar mama, ci și Andrei au început să o reproșeze, plângându-se că fără ea ar fi pierduți.

Și Ana iar a cedat.

Doar o dată s-a răzvrătit împotriva nedreptății obișnuite – când l-a întâlnit pe Sorin.

Sorin nu era chipeș – era înalt, plinuț și își petrecea tot timpul în fața computerului scriind coduri. Rudele i-au oferit un câine în speranța că va mai ieși la plimbare. Dar în loc de asta, el a angajat-o pe Ana – așa s-au cunoscut. Și cumva de la sine s-a întâmplat că foarte repede după ce plimba câinele, rămânea la el peste noapte.

Mama suna și îi cerea să vină acasă – nu suporta să calce cămăși, iar Andrei umbla doar în ele. Andrei suna și el și se plângea că nu are cine să-i ascute creioanele, tata a adus din nou plăcinte, iar altceva de mâncare nu era, pentru că mama ținea o nouă dietă.

– Lăsați-mă în pace! – țipa Ana. – Nu sunt sluga voastră!

Sorin o săruta pe ochii umezi, promițând că într-o zi se vor căsători. Apoi a plecat în America, primind o ofertă bună de muncă.

– Iartă-mă, – a spus doar el.

Când s-a anunțat că Andrei primește un premiu, părinții săi erau pe punctul de a exploda de mândrie – au spus tuturor vecinilor, mama a fugit imediat la salonul de frumusețe, iar pe tatăl îl interesa foarte mult componenta financiară, întrucât voia tare mult să-și cumpere o mașină nouă, dar nu avea bani, sperând că poate fiul lor îi va împărtăși câte ceva.

Ana a avut mai multe responsabilități – pe lângă obișnuitele „curăță-aducă-ia”, a trebuit să gestioneze corespondența activă, să rezerve bilete de avion, să caute hoteluri cu piscină și meniu vegetarian, și așa mai departe. A fost atât de obosită încât atunci când au ajuns și totul a fost gata: costumul, discursul, iar publicul aștepta deja în sală, – Ana i-a dat fratelui său un pupic pe obraz în culise și s-a dus în sală, sperând că părinții i-au ocupat un loc.

Un paznic înalt, stând la intrarea în sală, i-a barat calea și a spus:

– Personalul auxiliar nu are voie aici.

– Cum? – nu a înțeles Ana.

– Așteaptă-ți șeful în culise, – i-a explicat altul, mai tânăr, cu o privire evaluatoare. – În așa ținută nu ai ce căuta acolo.

Ana și-a coborât privirea spre rochia ei veche – nu că nu avea alta, ci pur și simplu nu a avut timp să se schimbe. Dar totuși nu arăta atât de rău, problema era că au luat-o de personal auxiliar. De fapt, nu erau departe de adevăr – servitoare, într-adevăr era servitoare.

Fratele s-a uitat la ea cu un lung privire uimită, iar pentru o clipă Ana a crezut că va spune acelor paznici: „Lăsați-o să treacă, este sora mea!”. Dar fratele a tăcut – prezentatorul deja rostea numele lui cu voce tare, și el a mers pe scenă fără să se uite la Ana.

Ea s-a așezat pe un scaun jos lângă perete, a închis ochii, derulând în minte lista de lucruri: să ia costumul de la curățătorie, să rezerve hotelul și cina la restaurant, să sorteze corespondența electronică – de două zile nu mai verificase. Câte felicitări vor veni acum – Doamne, cum va citi toate acestea!

Ce spunea Andrei, ea nu asculta – ieri deja repetase în fața ei discursul, și sigur era perfect. Totul era ca de obicei – mulțumiri părinților, mulțumiri profesorilor, sunt gata să muncesc pentru binele patriei și armonia mondială. Pasiunea ei pentru rețete își spunea cuvântul, fiind atentă la propuneri.

Dar ceva nu a mers conform planului. În loc să spună: „Și pentru toate acestea le sunt recunoscător dragilor mei părinți (mama azi în rochie verde și pălărie cu pană, tata în costum închis la culoare și cămașă deschisă, stau în primul rând) și de neuitatului Mihai Vasile (acela în costumul său de doliu stă pe un nor și se bucură de cel mai bun elev al său), Andrei a spus deodată:

– Aici ar fi trebuit să spun altceva, dar ascultați… De fapt, există o singură persoană fără de care nu aș fi aici acum.

Ana și-a imaginat clar cum mama și tata s-au privit triumfător – desigur, fiecare dintre ei considerând că contribuția lor a fost mai valoroasă, iar Mihai Vasile probabil a căzut în acel moment de pe nor.

– Ea și-a dedicat întreaga viață pentru mine. Mult timp nu am observat acest lucru, luându-l ca pe ceva de la sine înțeles. Și știți, a venit vremea să răsplătesc binele cu bine, deși, recunosc, rolul ei în viața mea este de neprețuit și chiar toate comorile lumii nu ar putea să-i mulțumească pe deplin.

Tatăl, cu siguranță, avea o venă la tâmple – așa se întâmpla mereu când se supăra, iar mama, probabil, era roșie la față, cu lacrimi de bucurie în ochi.

– Ziua aceasta i-o dedic ei. Și toți acești bani pe care i-am primit astăzi, vreau să îi dau ei, ca să deschidă un adăpost pentru câini, despre care a visat mereu, și în general să facă ce își dorește.

Aceste cuvinte au sunat altfel, parcă apropieandu-se de ea, și când Andrei a prins-o de mână și a tras-o pe scenă, Ana nu a înțeles imediat ce se întâmpla.

– Faceți cunoștință, aceasta este sora mea Ana. Dacă nu ar fi fost ea, nu aș fi realizat nimic niciodată.

Aplauzele au izbucnit, lumina strălucitoare i-a lovit lui Ana în ochi. Și doar în acel moment a început să înțeleagă ce se întâmplă. Se uita la fratele ei cu ochi recunoscători, iar el o privea și îi zâmbea. Și acel zâmbet vindeca totul – Sorin plecat, cursul de gospodărie eșuat, câinii singuratici din adăpost… Stătea sub lumina reflectoarelor, ghemuită și speriată, dar treptat ceva din interiorul ei s-a trezit, făcând-o să își îndrepte umerii.

Chiar a dat toți banii ei. Și a angajat un tânăr pe care Ana l-a învățat totul ce făcuse pentru fratele ei în toți acești ani.

– Nu vei mai fi slujitoarea mea, – i-a spus Andrei. – Iartă-mă, Ana, am fost un prostu orb.

Și Ana l-a iertat. Chiar a deschis un adăpost pentru câini, s-a înscris la cursuri de cofetar, și-a deschis propria afacere – chiar dacă mică, și adesea trebuia să stea ea însăși la tejghea, dar era exact așa cum visase. Și într-o seară rece de octombrie, când se pregătea să închidă casa de marcat, clopoțelul a sunat, anunțând vizita unui client. Ana i-a zâmbit cald unui bărbat înalt în palton negru, era gata să-l întrebe ce dorește, dar s-a oprit și a tăcut.

În fața ei stătea Sorin. Slăbit, sobru, obosit. Atât de familiar.

– Te-ai întors…

Ana a simțit cum i se taie picioarele și s-a prins de tejghea.

– Ana dragă, – a zâmbit el. – Iartă-mă pe mine prostul, am greșit…

Ei bine, al doilea bărbat important din viața ei își cere scuze, ce-ar mai putea să-și dorească?

Doar tatăl nu și-a cerut scuze – acum nu mai vorbește cu Ana, el și mama ei au hotărât că ea l-a convins pe Andrei să-i dea toate acele lucruri. Dar nu conta – părinții sunt părinți, așa cum sunt. Și Sorin… S-a întors, și acum Ana știa sigur că totul va fi bine.