A scuipat spre mine apoi a fugit la alta

Întâlnirea a fost stabilită pentru vineri, într-o cafenea discretă din parcul Cișmigiu. Ileana a ales special un loc public — nu voia să se întâlnească acasă, unde amintirile erau încă prea vii.

În dimineața întâlnirii, Ileana s-a trezit la cinci, deși întâlnirea era la unsprezece. A încercat pe trei ținute diferite înainte să aleagă o rochie simplă, albastră, pe care o cumpărase recent. Nu voia să poarte nimic din hainele pe care le-ar fi putut recunoaște.

La ora zece și jumătate era deja în parc, plimbându-se nervos pe alei. Frunzele cădeau lent, într-un dans auriu. Brusc, l-a zărit pe o bancă. A slăbit. Părul lui, odinioară negru, era acum complet cărunt. Purta ochelari noi — mai eleganți, cu rame subțiri. Citea ceva pe telefon, așa concentrat cum îl știa dintotdeauna.

Ileana a ezitat. Putea să plece acum, să se întoarcă acasă, să-i spună Elenei că nu s-a simțit bine. Dar ceva a împins-o înainte.

Mihai a ridicat privirea și a văzut-o. S-a ridicat imediat. Pentru o clipă, au stat amândoi înghețați, ca într-o fotografie veche.

— Ileana, — a rostit el, cu vocea tremurândă. — Mulțumesc că ai venit.

Ea a dat din cap fără să vorbească. Au mers în tăcere până la cafenea.

După ce au comandat, Mihai a scos din geantă un plic.

— Ți-am adus ceva.

Era un ceai de Ceylon cu bergamotă, într-o cutie elegantă.

— Din Londra, — a adăugat el, zâmbind stângaci.

Ileana s-a uitat la cutie fără să o atingă.

— De ce m-ai chemat, Mihai?

El a inspirat adânc, ca și cum s-ar fi pregătit pentru un salt în apă rece.

— M-am întors definitiv. Am deschis o școală de limbi străine aici. Și… am vrut să te văd.

— După cinci ani?

— Da. — A făcut o pauză. — Victoria și cu mine… nu a mers. Ea voia o viață cosmopolită, iar eu… cred că eram prea bătrân pentru schimbări atât de mari.

Ileana a simțit un val de furie.

— Și acum ai venit înapoi, așteptându-te să… ce? Să te primesc cu brațele deschise?

Mihai a clătinat din cap.

— Nu, Ileana. Nu aștept nimic. Doar… mi-ai lipsit. În fiecare zi. Fiecare ceașcă de ceai mă făcea să mă gândesc la tine. Fiecare frunză căzută toamna… știu că nu merit iertarea ta.

A scos încă un plic din geantă și l-a împins ușor spre ea.

— Ce e asta?

— Scrisorile pe care ți le-am scris în ultimul an. Nu am avut curajul să ți le trimit.

Ileana a privit plicul gros, plin de hârtii.

— Nu vreau să citesc scuzele tale, Mihai.

— Nu sunt scuze. Sunt amintiri. Lucruri pe care le-am realizat când nu te mai aveam alături. Cum că tu ai fost întotdeauna regina vieții mele, chiar dacă am fost prea orb să văd asta.

Ileana și-a ridicat privirea și, pentru prima dată, l-a privit cu adevărat. Ochii lui erau la fel — calzi, inteligenți — dar acum aveau o tristețe nouă.

— Regina ta? — a râs ea amar. — Ai aruncat coroana în noroi când ai plecat.

— Știu, — a spus el simplu. — Și nu vreau să mă târăsc înapoi în viața ta. Voiam doar să-ți spun că regret. Și că tu ai fost… ești… singura. Restul a fost o greșeală disperată a unui bărbat care se temea de bătrânețe.

S-a ridicat să plece. Ileana a rămas nemișcată, cu privirea fixată pe ceașca de cafea.

— Elena m-a invitat duminică la prânz, — a adăugat el. — Va fi și Alexandru, soțul ei. Dacă vei fi și tu acolo… aș fi fericit. Dacă nu… voi înțelege.

A pus bani pentru ambele băuturi și a plecat, lăsând pe masă cele două plicuri.

Ileana a rămas singură, cu degetele tremurând deasupra scrisorilor. Afară, frunzele continuau să cadă, iar toamna părea deodată mai puțin singură.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.