Dar într-o seară de joi totul s-a schimbat.

Dar într-o seară de joi, totul s-a schimbat.Am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Aveam o durere de cap și o nevoie acută de liniște. Încă de la ușă, ceva părea… diferit. Se auzeau voci din sufragerie — râsete, clinchet de pahare. Am intrat fără să fac zgomot, sperând că poate e vorba doar de un apel telefonic. Dar nu. Alain stătea pe canapea, cu o tânără blondă, necunoscută. Avea pe ea unul din halatele mele de baie. Iar în mâna lui — paharul meu preferat de vin.

— Sophie! — a spus el zâmbind, de parcă totul era perfect normal. — Asta e Léa. Stă doar pentru câteva zile, sper că nu te deranjează.

Am înghețat. M-am uitat la Léa — ea părea stingherită, dar nu destul de jenată pentru a pleca.Am simțit cum în mine ceva se rupe. Nu era furie. Era o dezamăgire adâncă, tăcută.

— Alain… putem vorbi puțin, te rog? — am spus, cât de calm am putut.

Léa a înțeles mesajul și s-a retras în dormitor — în dormitorul meu. Ironic, nu?

— Cum ai putut? — am întrebat când am rămas singuri.— Credeam că ești OK cu asta… Nu mai ești atașată de mine, nu? Ai spus că pot sta aici până mă pun pe picioare. Ei bine… partea din „a mă pune pe picioare” include și o viață personală, Sophie.

Cuvintele lui mă loveau ca niște ace reci. Raționale. Precise. Și totuși… fără inimă.

— Alain, ți-am oferit un loc sigur, nu o garsonieră pentru escapade. Îți amintești de ce am făcut asta? Pentru că, în ciuda a tot ce a fost între noi, te-am respectat. Și pentru că am crezut că și tu mă respecți.

El n-a răspuns. S-a ridicat, și-a trecut mâna prin păr și a spus, cu voce joasă:

— Dacă e o problemă… plec.

— Da. Este o problemă. Și da — vreau să pleci. Nu acum, nu în seara asta — dar mâine.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Am auzit șoapte și râsete din dormitor. Am stat în bucătărie, cu o cană de ceai rece în față, gândindu-mă la cât de des, ca femei, confundăm compasiunea cu obligația. Cum uneori ne convingem că ajutorul este echivalent cu dragostea. Sau cu puterea.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, el plecase. Pe masa din bucătărie era un bilet:

„Îți mulțumesc pentru tot. Știu că nu meritai asta. Léa și cu mine ne mutăm la o cunoștință. Îți doresc tot binele din lume.” — A.

Am zâmbit amar. Nu plângeam. Nu simțeam ură. Doar… liniște. Gol, dar calm.

Au trecut câteva luni. Am redecorat apartamentul, am schimbat chiar și canapeaua. Am început terapie — nu pentru Alain, ci pentru mine. Pentru tendința mea de a mă pune pe ultimul loc.

Am început să spun „nu” mai des. Să-mi ascult instinctele. Să-mi protejez spațiul.

Și, într-o zi, la o cafenea mică, am auzit o voce cunoscută. M-am întors. Era Alain, singur. Ochii i s-au mărit când m-a văzut.

— Sophie…

— Salut, Alain.

— Ai un minut?

— Nu. Dar îți doresc o zi bună.

Am plătit cafeaua, m-am întors și am ieșit cu pași liniștiți. Nici un regret. Nici un resentiment.

Doar libertate.