M-am uitat în direcția în care arăta cu degetul.
La intrarea în supermarket, lângă raftul cu promoții, era aceeași bătrână. Dar nu mai stătea aplecată și nesigură, ca atunci. Stătea dreaptă, îmbrăcată curat, cu o geantă mică în mână și cu o expresie calmă pe chip.
În fața ei era un bărbat tânăr, probabil tată, cu doi copii agitați lângă cărucior. Casiera îi explica ceva, iar el se uita stânjenit la ecran.
— Nu merge cardul… — a spus el, încet, vizibil rușinat.
Copiii au început să se foiască.— Tati, dar mie mi-e foame…— Tati, mama a zis să luăm și lapte…
Bărbatul a oftat.— Lăsați… scoateți dulciurile. Nu e problemă.
Atunci, bătrâna a făcut un pas în față.
— Stați puțin, dragii mei, a spus ea cu o voce calmă. Lasă-le așa.
Și a întins cardul.
Casiera s-a uitat surprinsă.— Sunteți sigură?
— Da, sigură. Plătesc eu.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
Fiul meu m-a privit, apoi a șoptit:— Mami… e bunica de data trecută.
Bărbatul a încercat să protesteze.— Doamnă, nu e nevoie, chiar…
Ea a zâmbit.— Ba da. Uneori e nevoie. Și când poți, faci.
Cardul a trecut.
Copiii au început să bată din palme, iar cel mic a spus:— Mulțumesc, bunico!
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
După ce au plecat, m-am apropiat de ea. M-a recunoscut imediat.
— Draga mea, a spus, parcă emoționată. Nu credeam că te voi mai vedea.
— Nici eu nu mă așteptam la asta, am recunoscut. Dar… ce ați făcut a fost minunat.
Ea a oftat ușor.— După ziua aceea… n-am putut dormi. M-am simțit rușinată. Nu pentru că nu aveam bani, ci pentru că lumea a uitat să mai fie bună. Iar tu mi-ai amintit.
Am mers încet spre ieșire, cu fiul meu ținându-mă de mână.
— Știi, a continuat ea, soțul meu a murit acum zece ani. Am trăit toată viața cu puțin. Pensia e mică. Dar ieri am primit un telefon de la notar. O verișoară îndepărtată, pe care am ajutat-o cândva, mi-a lăsat niște bani. Nu mulți, dar suficienți cât să nu mai tremur la casă.
M-am oprit.— Vedeți? Bunătatea se întoarce.
A zâmbit.— Exact. De asta am venit azi aici. Să dau mai departe ce am primit.
Fiul meu a tras de mâneca ei.— Bunico, și tu ești o eroină?
Ea a râs, cu lacrimi în ochi.— Nu, dragul meu. Doar un om.
Am ieșit din magazin cu un sentiment greu de descris.
Nu câștigasem bani. Nu rezolvasem problemele lumii. Dar în acea zi, fiul meu învățase ceva ce nu se predă la grădiniță.
Că un gest mic, făcut într-o zi grea, poate aprinde o lumină care merge mai departe.
Și, uneori, se întoarce exact când ai nevoie să o vezi.