Andrei stătea pe pat, cu spatele la mine, îmbrăcat în pijama, cu căștile pe urechi. În fața lui, pe un birou improvizat, era un laptop deschis, telefonul lângă el, o lampă aprinsă și o mulțime de hârtii împrăștiate.
A tresărit când m-a auzit.
Și-a scos căștile încet și s-a întors spre mine. Fața îi era palidă. Ochii roșii. Obosit. Speriat.
— Ce cauți aici? — a bâiguit el.
— Eu ar trebui să te întreb asta — am spus, cu inima bătându-mi în gât. — De săptămâni întregi dormi aici, mă minți că sforăi, încuie ușa… Ce ascunzi?
A tăcut.
Am făcut câțiva pași în cameră și atunci am văzut mai bine hârtiile. Facturi. Notificări. Scrisori.
Pe una dintre ele scria mare:„SOMAȚIE DE PLATĂ”.
Am luat-o în mână.
— Ce sunt astea, Andrei?
S-a ridicat încet de pe pat și s-a așezat pe margine, cu capul în mâini.
— Am pierdut banii — a spus, aproape șoptit.
— Ce bani?
— Toți.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Cum adică „toți”?
A oftat adânc, ca și cum s-ar fi prăbușit ceva în el.
— Am investit prost. Un prieten… mi-a promis câștiguri rapide. Am luat un credit. Apoi altul. Am ajuns la datorii de peste120.000 de lei.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Și ai ales să mă minți?
— N-am vrut să te sperii — a spus, cu vocea tremurândă. — Nu dormeam. Stăteam nopțile să caut soluții, să văd ce pot vinde, ce pot amâna. Am dormit aici ca să nu mă vezi cum clachez.
M-am așezat pe scaun, fără să-mi dau seama.
— Și sforăitul?
— O scuză proastă — a recunoscut. — M-am gândit că e mai ușor așa.
Am rămas tăcuți câteva secunde.
Apoi m-am ridicat.
— Andrei, suntem căsătoriți. Nu ești singur. Datoriile astea nu dispar dacă te ascunzi într-o cameră.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-a fost rușine.
— Știu — i-am spus. — Dar rușinea trece. Familia rămâne.
A doua zi, am pus totul pe masă. Am sunat la bancă. Am renegociat creditele. Am vândut mașina mai scumpă. Ne-am mutat temporar într-un apartament mai mic. Am strâns cureaua.
N-a fost ușor.
Au fost certuri. Nopți nedormite. Frică.
Dar am dormit din nou în același pat.
Și, culmea, Andrei a început să sforăie el.
Astăzi, după doi ani, datoriile sunt aproape stinse. Casa e din nou liniștită. Ușa camerei de oaspeți stă deschisă.
Am învățat ceva simplu, dar dureros:
Nu minciuna distruge o căsnicie. Ci tăcerea.
Iar uneori, cea mai mare problemă nu e sforăitul.
Ci frica de a spune adevărul.