Nimeni nu a mai scos un sunet.
Paharele au rămas suspendate în aer. Cineva a tușit nervos. Mama a clipit des, de parcă nu înțelesese bine ce tocmai auzise. Mirela a zâmbit rigid, apoi culoarea i s-a scurs din obraji.
— Poftim? a spus ea încet, cu o voce care nu-i mai aparținea.
Andrei Radu s-a întors spre ea, politicos, dar distant.
— Elena este fondatoarea și proprietara Grupului Călinescu. Companie evaluată la peste 15 miliarde de lei. Colaborăm de ani de zile.
Tăcerea a devenit apăsătoare.
Am simțit pentru prima dată, după mulți ani, că nu mai trebuie să mă micșorez ca să încap în camera aia. Nu am ridicat vocea. Nu am zâmbit ironic. Doar am respirat.
Mama s-a apropiat de mine încet.
— Elena… de ce nu ne-ai spus?
Am privit-o calm.
— Pentru că nu m-ați întrebat niciodată cine sunt acum. Ați decis voi.
Mirela a strâns paharul atât de tare, încât i-au albit degetele.
— Și… toți anii ăștia? a murmurat ea.
— Am muncit, am construit, am greșit, am luat-o de la capăt. Exact cum spuneați mereu că ar trebui să fac. Doar că… departe de voi.
Unchiul meu a râs stânjenit.
— Ei, uite că… n-am știut.
— Nu, am spus. N-ați vrut să știți.
Andrei și-a luat haina.
— Elena, dacă îmi permiți, mâine avem întâlnirea de la București. Discutăm extinderea pe Est.
Am încuviințat.
— Sigur.
Privirile tuturor m-au urmărit până la ușă. Nu cu dispreț. Nu cu superioritate. Ci cu ceva ce nu mai văzuseră niciodată în mine: respect amestecat cu rușine.
În prag, mama a spus încet:
— Ai făcut bine.
M-am întors o clipă.
— Am făcut ce a trebuit ca să supraviețuiesc.
Am ieșit în frigul curat al serii de Ajun. Brașovul era liniștit, luminat de beculețe. Am tras aer adânc în piept.
Nu mai eram „aia săraca”.Nu mai eram „dezamăgirea”.
Eram, în sfârșit, eu.