Am strâns plicul în pumn până m-au durut degetele. Groparul s-a dat un pas înapoi, ca și cum știa că de acolo drumul era doar al meu. N-am întrebat nimic. N-aveam ce.
Depozitul era la marginea orașului, într-o zonă de hale vechi, cu asfalt crăpat și buruieni crescute prin garduri. Am mers pe jos o bună bucată, cu cheia strânsă în palmă, simțind cum fiecare pas mă apropie de adevăr și, în același timp, mă sperie.
Ușa metalică a unității s-a ridicat cu un scrâșnet. Aerul dinăuntru era rece și mirosea a praf și a vechi. În fața mea erau câteva cutii de carton, un dulap metalic și un seif mic, gri.
Pe prima cutie scria cu markerul: „Pentru băiatul meu”.
Am deschis-o cu mâini nesigure. Înăuntru erau dosare. Hârtii. Contracte. Chitanțe. Un teanc gros de acte notariale. Am început să citesc și simțeam cum îmi bate inima în gât.
Casa. Casa în care crescusem nu fusese niciodată a Elenei. Tatăl meu o cumpărase cu mult înainte să se recăsătorească și o trecuse, în secret, pe numele meu. Exista un act clar, ștampilat, înregistrat. Fusese păstrat într-un sertar de care Elena nu știa.
Am deschis alt dosar.
Acolo era adevărul despre condamnarea mea. Tatăl meu strânsese dovezi că fusesem folosit drept țap ispășitor într-o afacere murdară a unuia dintre fiii Elenei. Facturi false. O hârtie cu datorii. Martori plătiți. Totul pus cap la cap, cu date și semnături.
Am simțit cum mi se umezesc ochii. Nu pentru mine. Pentru el. Pentru cât dusese singur.
În seif era un plic mai gros. L-am deschis cu greu. Înăuntru erau bani. Lei, mulți. Economiile lui de-o viață. Și o ultimă scrisoare.
„Dacă citești asta, înseamnă că n-am mai apucat să te văd liber”, scria. „Te-am lăsat să crezi că te-am abandonat, dar am tăcut ca să te pot proteja. Dacă aș fi vorbit mai devreme, nu ai fi ieșit viu din închisoare.”
Am stat jos, pe podeaua rece, și am plâns pentru prima dată după mulți ani.
A doua zi, m-am dus direct la un avocat. Un om simplu, trecut de cincizeci de ani, care a citit actele fără să ridice sprânceana. La final a spus doar atât:„Ai tot ce-ți trebuie. Și mai mult.”
În aceeași săptămână, m-am întors la casa tatălui meu. De data asta nu am sunat. Am deschis cu cheia mea.
Elena a apărut din bucătărie, albă la față. Am pus actele pe masă, unul câte unul. N-am ridicat vocea. N-a fost nevoie.
Două ore mai târziu, își strângea lucrurile.
Procesul pentru revizuirea condamnării a durat câteva luni. Adevărul a ieșit la iveală. Numele meu a fost curățat. Vinovații au fost chemați să răspundă.
Într-o dimineață, m-am dus din nou la cimitir. Nu să caut un mormânt. Ci să-i spun tatălui meu că a reușit.
Am lăsat o floare la intrare și am plecat cu spatele drept.
Pentru prima dată după mulți ani, eram cu adevărat liber.