Nunta a fost exact genul de eveniment care îți dă dureri de cap. Muzică populară prea tare, mese încărcate, rude care comentau orice și o mireasă care se plimba printre invitați ca o regină sigură pe puterea ei.
Nicoleta era în elementul ei.
Râdea tare. Se afișa. Își etala rochia scumpă, pantofii de firmă, verigheta groasă. Se uita la mine din când în când, cu acel zâmbet mic, cunoscut, care îmi amintea de băncile din spatele clasei și de șoaptele care mă făceau să vreau să dispar.
De data asta însă, nu am dispărut.
Am mâncat. Am dansat. Am băut un pahar de vin. Am stat de vorbă cu mătușile care mă întrebau de ce nu m-am mărit încă, fără să mă mai simt mică.
La final, mireasa a mai aruncat o privire spre mine.
— Abia aștept cadoul, a spus ea, pe un ton care nu era nici măcar mascat. Sper că nu ne-ai dezamăgit.
— Nicio grijă, am răspuns calm. O să ajungă mâine dimineață.
A doua zi, la ora nouă fix, curierul a sunat la ușa lor dintr-un cartier nou de lângă București. Cutia era mare, grea, frumos ambalată. Pe etichetă scria numele lor, cu marker negru.
Nicoleta a fost încântată.
A desfăcut-o imediat, convinsă că înăuntru era ceva de lux. Poate un electrocasnic scump. Poate un obiect de design. Poate bani.
În schimb, primul lucru pe care l-a văzut a fost un dosar gros.
Pe copertă, simplu, scria:„AMINTIRI DIN COPILĂRIE”.
Înăuntru erau foi. Printuri. Capturi. Mesaje.
E-mailuri vechi. Mesaje salvate. Poze cu bilețele. Mărturii scrise de mână.
Tot ce adunasem de-a lungul anilor. Fiecare umilință. Fiecare insultă. Fiecare episod în care ea se distra distrugându-mă.
Mai era și un stick USB.
Pe el — înregistrări audio. Vocea ei. Râsul ei. Glumele ei. Șoaptele.
Ultima pagină era o scrisoare.
Scrisă simplu.
„Nu ți-am trimis asta ca să te distrug. Ți-am trimis-o ca să știi că nu m-ai distrus pe mine. Am crescut. Am plecat. Am reușit. Tu ai rămas aceeași. Sper să ai o viață exact așa cum ai oferit altora.”
În aceeași după-amiază, telefonul meu a început să vibreze.
Mesaje de la fratele meu.
Furie. Confuzie. Rușine.
Nu i-am răspuns.
Seara, a venit el la mine.
A stat în fața ușii, cu capul plecat.
— N-am știut, a spus. Sau… poate n-am vrut să știu.
Nu i-am ținut predici. Nu i-am cerut nimic.
— Acum știi, i-am răspuns. Și de acum e alegerea ta.
La câteva luni după, au divorțat.
Fără scandal public. Fără explicații.
Doar tăcere.
Iar eu, pentru prima dată în viața mea, am simțit ceva ce nu credeam că voi simți vreodată legat de Nicoleta.
Nu răzbunare.
Nu ură.
Ciliniște.
Pentru că adevăratul cadou nu fusese pentru ea.
Fusese pentru mine.