După discuția aia, ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu o ceartă. Nu o explozie. Ci o liniște grea, apăsătoare.
În următoarele zile, doamna Elisabeta a devenit mai atentă. Prea atentă. Mă urmărea când plecam de acasă, nota ora la care mă întorceam, întreba ce am mâncat, ce am lucrat, dacă „nu muncesc prea mult pentru nimic”.
Cu două zile înainte de Revelion, rochia a dispărut din dulap.
Am simțit cum mi se taie picioarele. Am căutat peste tot. Dulap, debara, garaj. Nimic.
— Gabi, unde e rochia mea? — l-am întrebat.
— Care rochie?
— Cea pentru gală. Cea din husă.
A ridicat din umeri.
— Nu știu. Întreab-o pe mama.
Am întrebat-o.
— Rochia? — a spus ea mirată. — O fi mutat-o menajera. Sau poate ai dus-o la curățat și ai uitat.
Mințea prost. Dar zâmbea perfect.
Am găsit rochia în noaptea de Revelion, în spatele șifonierului din camera ei. Fermoarul era rupt. Materialul tăiat pe lateral, ca din greșeală. Doar că nu era o greșeală.
Am stat jos pe podea și am plâns. Nu pentru rochie. Ci pentru că în sfârșit înțelesesem tot.
În noaptea aia, când au venit rudele, vecinii, prietenii, am coborât în living cu telefonul în mână.
— Am ceva de spus, am zis.
Toți au tăcut.
Am conectat telefonul la televizor. Am pornit înregistrările. Sunet, imagini. Doamna Elisabeta cotrobăind în biroul meu. Luând stick-ul. Vorbind la telefon.
„Da, Gabi, fără proiect n-are nicio șansă. După concurs, casa o trecem pe numele tău. E doar o chestiune de timp.”
Gabi s-a albit la față.
— Mamă… ce-ai făcut?
— Am făcut ce trebuia! — a țipat ea. — Totul e al meu! Și casa, și tu!
— Nu — am spus calm. — Casa e a mea. Proiectul e al meu. Iar tu… ești afară.
În seara aia, soacra mea a plecat cu valizele cu care venise. Gabi a plecat după ea.
La o săptămână după, am primit vestea: câștigasem „Golden Draft”. Proiectul meu fusese apreciat tocmai pentru originalitate.
Casa e încă pe numele meu. Viața mea e din nou a mea.
Iar Anul Nou… l-am început fără ei. Și pentru prima dată, în liniște.